Lumea modernă se confruntă cu alte reguli alimentare, iar cei care sunt adulți acum poate că își amintesc copilăria la bunici, când laptele se punea ”la prins” sau pulpa de porc afumată se odihnea într-o cămară răcoroasă și întunecată câteva luni. Medicul nutriționist Mihaela Bilic a explicat pe pagina dumneaei de Facebook ce înseamnă aliment expirat. Redăm, mai jos, postarea integrală.
”Expirat nu-i tot una cu stricat.
În anul 3 de facultate am avut o materie numită „Igiena Alimentației”, iar cursurile erau ținute in cadrul Institutului cu același nume. Atunci am aflat că există norme și reguli legate de mâncare, de la prepararea ei in industrie sau acasă, până la consum. Autoritatea în domeniu erau reprezentată de oameni de laborator, chimiști și biologi, nu medici! Ei analizau și controlau produsele alimentare, le descompuneau în substanțe, le transformau în știință, le scoteau din contextul uman, firesc, simplu. Orice mâncare era tratată sec și se vorbea despre ea cu cuvinte greu de pronunțat.
Aici, la Igiena Alimentației, am aflat că nutriția nu înseamnă biochimie, că medicii nu trebuie să cunoască codul coloranților alimentari și nici numele substanțelor toxice care rezultă din arderea uleiului. La fel cum termenul de valabilitate de pe eticheta unui produs se referă exclusiv la intervalul de timp în care proprietățile organoleptice rămân optime, conforme, ideale iar siguranța în ceea ce privește o eventuală toxiinfecție alimentară este aproape totală.
Producătorii din industria alimentară știu că mâncarea este un bun perisabil și, pentru că ei ne-o furnizează, sunt responsabili pentru sănătatea și confortul nostru digestiv. Până acum 50 de ani lucrurile erau mai simple, știa fiecare când un produs e optim pentru consum, că de aia ne-a dat Natura simțuri. Vezi după culoare, simți după gust, evaluezi după miros dacă o mâncare e ok sau nu. Iar cel mai „grav” lucru care ți se putea întâmpla, în cazul în care te înșelai, era o indigestie sau o diaree.
Acum majoritatea produselor sunt industrializate, așa că e treaba producătorului să răspundă pentru ce e în cutie/ambalaj. Dacă cumpărăm lapte proaspăt și se brânzește la fiert îl aruncăm pentru că e expirat- înainte știam că doar e fermentat și făceam din el brânză proaspătă. Și oul are în prezent un termen mic de valabilitate, acolo unde eu știu că la țară se ținea oul la rece în cămară mai mult de o lună. Nici până azi n-am crezut ca uleiul și oțetul, când la Discovery am aflat ca s-au găsit vase cu ulei perfect păstrate deși vechi de secole. Gemul și dulceața din cămara bunicii avea etichetă cu anul preparării, nicidecum cu termenul de valabilitate, și cu cât erau mai vechi erau mai bune, chiar dacă se zahariseau un pic. Brânza care prinde un pic de mucegai nu e stricată, ci fermentată suplimentar, depinde apoi doar de gustul nostru daca ne place sau nu. Și pe șunca și pastrama puse la afumat în pod se face mucegai, dar asta nu înseamnă că sunt stricate.
Părerea mea este că termenul de valabilitate trebuie să fie un reper iar importanța lui este una serioasă: ne absolvă pe noi, consumatorii, de griji și transferă toată responsabilitatea siguranței alimentrare către producătorii din industrie. Sigur că e normal să fie așa, dar nu pot să nu mă întreb: ce se întâmplă cu tonele de alimente expirate care se aruncă zilnic în lume, și care sunt departe de a fi alterate. Cât despre restaurante e și mai greu, ei nu au voie să păstreze niciun produs de pe o zi pe alta, totul se aruncă! Așa că adio sarmale sau salată de boeuf mâncate a doua zi, siguranța alimentației o interzice. Of, și culmea e că abia a doua zi sunt cu adevărat bune.”
