Sari la conținut

Părinții care trăiesc prin performanțele copiilor lor, „cel mai rău soi”. Neurochirurg: „Nu toți copiii trebuie să fie de 10, însă toți trebuie iubiți”

Părinții care trăiesc prin performanțele copiilor lor, „cel mai rău soi”. Neurochirurg: „Nu toți copiii trebuie să fie de 10, însă toți trebuie iubiți cu tot ce avem în suflet”

Absolvent al Institutului Medico-Militar și al Universităţii de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, medicul rezident neurochirurg Georgian Ciobotaru este de părere că părinții trebuie să le ofere iubire și șanse echitabile copiilor lor. Dragostea nu ar trebui să fie condiționată, sub nicio formă, de notele obținute la vreun examen care testează oarecum doar capacitatea mimetică de a reproduce șabloane.

Într-o postare pe pagina sa de Facebook, Dr. Georgian Ciubotaru vorbește despre una dintre cele mai mari greșeli făcute de părinți, și anume faptul că au tendința de a trasforma rezultatele școlare ale copiilor lor într-un instrument prin care încearcă să-și ”repare” propriile frustrări.

Neurochirurg: Premiul întâi, idealurile părintelui și parazitarea copilului

„Până la liceu am trăit la umbra premiului I, apoi lucrurile s-au stricat de-a dreptul, însă mama m-a iubit și m-a sprijinit la fel până în ziua de azi. O perioadă nu am înțeles de ce face asta, iar prin „o perioadă” mă refer până la aproape 30 de ani. A greșit ea sau i-am înțeles eu greșit dragostea? Mai mult, știam de mic că trebuie să devin medic. La asta visam zilnic și asta știam eu și toți cunoscuții mei. În liceu, la biologie am avut un singur 10 în 4 ani de zile. A fost vina mea? Trebuia să renunț la medicină? Oare nu mai eram, brusc, deștept?

Am văzut în ultimele săptămâni mândria părinților cu premiul I al copiilor. Copii care excelează la toate materiile și care sunt mai buni decât ceilalți, îngurgitând informații diverse și vomitându-le în teste fără nicio aplicabilitate ulterioară. Problema nu e că săracii învață informații fade, ci că părinții susțin astfel de comportamente absurde și se întreabă, stupefiați, de ce copiii lor nu știu ce facultate să urmeze sau de ce nu merg la medicină.

Copiii, în toată povestea asta, nu poartă nicio vină. Părinții care nu înțeleg ce fac, nici ei. Însă dacă citiți mai departe și va regăsiți comportamentul, de aici înainte sunteți vinovați 100%.

Informația din jurul nostru are o conectivitate interdisciplinară foarte mare.

Dacă vrei să faci o căsuță de păsări, ar fi bine să ai cunoștințe de biologie și geografie, să știi ce fel de păsări există în regiunea ta și cât de mare să fie căsuța. Apoi îți trebuie educație tehnologică, matematică și puțină fizică să înțelegi din ce materiale să o faci să reziste unei căderi. Apoi îți trebuie niște desen să o faci să arate altfel decât dezastrul făcut în grabă de tatăl tău obosit, care are manualitatea mamei tale care te-a tuns strâmb toată copilăria.

Nu sunt profesor. N-am nicio idee despre ce vorbesc profesorii în cancelarie însă un lucru clar e că profesoara de geografie nu vorbește niciodată cu profesoara de desen despre „Cum am putea să facem o oră comună în care copilașii să înțeleagă că materiile noastre sunt la fel de importante?”. La fel, nici părinții nu se întreabă vreodată „Mă, dar oare copilul asta cu 10 la geografie și 10 la desen, poate să îmi spună pe o hartă unde a avut loc Renașterea?”.

Cum poți cere unui copil să fie de 10 la toate materiile, atâta timp cât nu găsim o cale să le legăm unele de altele?

Mai mult: de ce, într-o societate tot mai supraspecializată am avea nevoie de un copil cu 10 la toate materiile, atâta timp cât asta îl împiedică să își găsească o …menire, o direcție, o pasiune în care chiar să investească timp și energie? Până la urmă, de ce îi premiem pe cei care nu excelează la nimic, dar iau 10 pe linie la toate, unii dintre ei găsindu-se în imposibilitatea de a alege o pasiune pe care să o urmeze în facultate?

Aveți idee câți doctori s-au creat din inerția mediei de 10 (în baza mitului că medicină este cea mai grea) și au devenit acum doctorii aroganți pe care i-ați întâlnit, fără drag de meseria lor? Până la urmă, copiii ăștia sunt vreodată stimulați să ia 10 și la joacă, sunt întrebați ce le place lor să facă și se gândește cineva să le caute un loc de muncă unde doar să își ducă pasiunea mai departe?

Hai să ne imaginăm altceva: ce ar fi dacă am premia oamenii și nu notele?

Să spunem că am oferi „Premiul I pentru cel mai săritor coleg la nevoie”, „Premiul I pentru cel mai dăruit hobby-ului său”, „Premiul pentru cel mai creativ copil”, „Zmeura de aur pentru cel mai bully” și pe care să îl huiduie toată lumea, etc. Premii pe care să și le dea copiii între ei, pe baza experienței dintre ei. Ar fi oare mai greșit? Ar dispărea profesioniștii?

Neurochirurg: Cum recunoști părinții care trăiesc prin performanțele copiilor lor?

Aș dori să închei cu ceva ce am mai amintit într-un articol: soiul cel mai rău de părinte este cel care trăiește prin copilul lui.

  • Cel care își pune în spatele copilului toate eșecurile din viața sa și speră să i le spele copilul pe toate.
  • Cel care s-a degradat renunțând la idealuri și la viața proprie și acum o respiră pe a copilului.
  • Părintele care se duce la ședință și se mândrește în fața altor părinți cu notele mari ale copilului, deși el personal n-a mai citit o carte din perioada în care cărțile erau copiate de scribi.
  • Cel care cere ajutor în autobuz să composteze biletul digital, dar se mândrește că fiul lui a luat locul I la olimpiada de informatică.

Și spun că ăsta e soiul cel mai rău pentru că aici e cel mai mult potențial irosit. E comod să stai în casă, să bei o bere și să îți aștepți copilul venind cu 10 de la școală, nu?

V-ați gândit vreodată cum ar fi să va întrebați copilul „Tu de ce n-ai 10 ca Popescu?” și să vă întrebe: „Dar tu de ce nu mă iubești la fel ca mama lui Popescu?”.

Dragilor, eu n-am copii și nu știu dacă voi avea vreodată. Poate sunt steril sau poate sunt doar laș. Însă fiecare întâlnire cu prieteni cu copii îmi arătă cât de incapabil sunt de a crește, a iubi, a mă dărui și a avea răbdare cu un copil proprietate personală. Am un câine și îmi e și așa greu. E ușor să arăt cu degetul spre voi, care sunteți zece clase peste mine și care știți greutățile creșterii unui copil. Însă am fost copil și n-am uitat rușinea care se abătea peste mine când părinții mei se mândreau cu mine fără că eu să vreau asta.

Învățați-vă pe voi să fiți umili și bucurați-va de câte ați realizat și câte încă mai realizați voi, cu forțele voastre. De faptul că va iubiți copilul și că el vă iubește pe voi. Asta vă va aduce liniște la bătrânețe, nu notele lui. Învățați-l de ce învață ceea ce învață, de ce îi folosesc toate informațiile și aflați ce iubește să facă. Doar așa va avea un loc de muncă pe care să îl îndrăgească.

Neurochirurg: Nu toți copiii trebuie să fie de 10, însă toți trebuie iubiți cu tot ce avem în suflet.

Iar voi, nu încetați niciodată să fiți copii sau să creșteți odată cu copiii voștri chiar dacă ați ajuns la 60, 80, 100 de ani șamd. în încheiere, vă spun un secret: cum voi vă bucurați când noi de mărim, așa ne bucurăm și noi când vedem că voi nu v-ați oprit din a va dezvolta personal. Îmi doresc să va gândiți zilnic “Dacă puiul meu poate, de ce nu pot și eu?” pentru că, să știți și voi, noi gândim la fel: “Dacă părinții mei pot, eu am toate motivele să reușesc””, a scris medicul Georgian Ciobotaru pe contul său de Facebook.

Carmen Alecu
Alecu Carmen

Absolventă de Jurnalism. Am inceput sa lucrez in presa in 2000, la Abracadabra. A urmat Acasa Magazin. Dupa o pauza de cativa ani, am reinceput sa lucrez la EVZ. A urmat EvzMonden si InfoActual. La Doctorul Zilei lucrez din noiembrie 2020.

Informațiile prezentate în acest website au caracter informativ și nu înlocuiesc diagnosticul medical sau prospectul produselor. Orice decizie privind sănătatea dumneavoastră trebuie luată doar în urma consultării medicului.

Doctorul zilei whatsapp channel