Din cuprinsul articolului
Povestea emoționantă a Corneliei Mandu, care este mai presus de orice scenariu de film. Actuala purtătoare de cuvânt a Protecției Copilului Argeș s-a deschis recent și a povestit cum mama ei a părăsit-o la un orfelinat la vârsta de 5 ani.
La 46 de ani, purtătoarea de cuvânt a Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Argeș a vorbit deschis despre trauma abandonului, dar și despre șansa de a fi ulterior adoptată.
„Am plecat cu mama de mână, fericită că mergem la plimbare. De la Vâlcea la Câmpulung-Muscel. Ajunse la destinație, ea mă îndemna să mergem mai repede, că se face noapte! Ploua, era o ploaie rece de toamnă, dar eu, îmbrăcată cu un paltonaș roșu pe care nu îl voi uita niciodată, eram fascinată de covorul de frunze îngălbenite prin care mă jucam. Am ajuns într-o clădire impunătoare care mie mi se părea un palat. Îmi amintesc și acum scara aceea de lemn masiv, frumos arcuită și sunetele glasurilor de copii. O doamnă elegantă ne-a primit, iar ea, mama, cu o privire pe care o nu o voi uita niciodată, mi-a spus să merg cu doamna. „Mergi, am puțină treabă și vin mai târziu să te iau”. Numai că, acel „mai târziu” s-a făcut…prea târziu. A fost ultima oară când i-am auzit vocea și am privit-o. Atunci nu aveam de unde să știu ce urma. i am așteptat-o: ore, zile, ani. Am plâns în noaptea aceea ore întregi și cerând să vină mama. Am plâns până când una din îngrijitoare m-a bătut zdravăn, ca să tac, pentru că îi deranjam și pe ceilalți. Cred că de atunci am învățat să plâng în tăcere și să îmi ascund lacrimile de privirile celorlați”, îşi începe Cornelia Mandu povestea cutremurătoare, publicată în cadrul unui cotidean local.
Nu poate uita bătăile pe care le încasau copiii
„Mai târziu am aflat că asta însemnă abandon. Și, recunosc, și acum trăiesc cu teama să nu fiu abandonată de oamenii în care cred și pe care îi iubesc. Din acea zi, Casa de Copii Câmpulung a devenit casa mea pentru o vreme. Suflete ca și mine, adunate laolaltă, cu destine asemănătoare, copii care așteptau zi de zi să plece…la mama, să fie iubite, îmbrățișate. (…) Să trăiești în Casa de Copii e o experiență unică, de neuitat, chiar de neiertat. Am trăit ani de zile cu un dor imens, iar pentru mine …dor…e mai mult decât un simplu cuvânt din dicționar”, continuă povestea.
A sărit în braţele bărbatului pe care l-a numit „tată”
În primăvara următoare, un cuplu a intrat pe ușă iar prima întâlnire cu Cornelia a însemnat noua ei familie.
„Țin minte ca astăzi, cum în timp ce mă întorceam de la masă cu colegii, așezați ordonat în rând, am văzut un bărbat înalt, bine făcut, cu părul alb, iar în spatele lui, o femeie minionă, cam tristă și retrasă, iar eu am ieșit în viteză din rând și m-am repezit pur și simplu, în brațele omului pe care îl vedeam prima dată, strigând ”tata, tata!”. Știu că toți au amuțit, iar el a rostit simplu, firesc ”ea e copilul meu!”. Cum să uit așa ceva! A urmat ziua în care ”m-au luat acasă”. Urma pentru mine, dar și pentru părinții mei, o nouă viață. Au fost și vor rămâne singurii mei părinți. Mi-au dat o educație frumoasă, m-au iubit în felul lor și au avut grijă să nu îmi lipsească nimic. Da, recunosc, tânjesc după îmbrățișarea aceea unică a celor care ți-au dat viață și e un sentiment pe care nu îl voi ști niciodată, dar le voi fi mereu recunoscătoare pentru că, măcar ei, mi-au oferit o familie și ….au venit să mă ia acasă, nu puțin mai târziu, ci la momentul potrivit. Am aflat în timp, că unicul lor fiu a murit la numai 24 de ani, exact când terminase Medicina. Iar eu am fost copilul dorit pentru a le alina suferința. Acum știu că nu le-a fost ușor”, descrie momentul întâlnirii.
