miercuri, iulie 8, 2020

Cred că știți cu toții acele imagini cu oameni mutilați de pe pachetele de țigări. Deși au devenit ceva banal pentru cei care le văd zilnic, ele ilustează niște povești dramatice ale unor vise distruse. O poveste asemănătoare relatează medicul Mihai Craiu, atrăgând atenția asupra efectelor devastatoare ale fumatului. Chiar dacă personajul despre care povestește pediatrul român nu apare pe unul din pachetele de țigări, visul lui de a deveni dansator a fost curmat de o boală provocată de consumul de tutun: arterita o afecțiune a arterelor, din cauza căreia i-a fost amputat unul din picioare.

Citește și:

Mergeam grăbit, capul între umeri, ușor aplecat in față, cu gulerul ridicat, prin parcul aproape pustiu. Veneam de la o emisiune radiofonică și calea cea mai scurtă către spital era pe aceste alei.

Dacă cineva m-ar fi văzut ar fi gândit că toată postura mea evocă un om scufundat in gânduri și care nu percepe nimic in jur… Oarecum adevărat. Respiram adânc, pe nas, (citisem undeva un articol ce documenta impactul mai mic al poluării in cazurile in care respirăm pe nas și nu pe gură). Mirosea vag aerul rece și umed. Nu era mirosul apăsător, constant prezent in memoria olfactivă a orașului nostru poluat. Era un amestec de frunze, iarbă și un “ceva” mineral, vag perceptibil. Ca un ritm de fond liniștitor. Puteam să mă gândesc la pacienți și la cursul cu studenții, ce urma să fie mai pe seară…

Citește și:

Atunci l-am vazut… O siluetă așezată într-o postură relaxată, in scaunul de invalid. Arata aproape ca gânditorul de la Hamangia, cu bărbia ținută in palmă și cotul sprijinit de genunchi. De genunchiul piciorului … bun. Celălalt crac al pantalonului de stofă elegantă atârna, gol, către aleea udă.

Se uita către pata de culoare pe care soarele o desena, foarte vag, deasupra norilor grabiți. Parcă voia să se incălzească. Și trăgea adânc, foarte rar, din țigară. A facut apoi un cerc de fum și un licăr de amuzament a trecut pe fața lui cu trăsături uscate.

Citește și:

Era imposibil de uitat acel zâmbet. Era idolul fetelor in liceu și evident il invidiam, cu toții, pentru succesele sale romantice. Nu era ușor de concurat cu acel zâmbet ce facea mici riduri in colțurile ochilor albaștri. Blond, degajat, părul in vânt și acea atitudine de superioritate adolescentină a băiatului ce are surori mai mari… Știți genul… Dacă iși aprindea tacticos o tigară BT (rafinament din Epoca de Aur) cu bricheta de metal inoxidabil stârnea atenția fetelor. Acel clic generat de scuta deschidere a brichetei, cu un gest studiat, al degetului mare, era insotit de o ușoară inclinare a capului și de ridicarea palmei stângi, ca protecție pentru flacăra brichetei. Odată cu jarul din capătul țigării apărea acel zâmbet.

De neuitat. Acum era doar o umbră, dar ERA. Acolo pe aleea transformată de ploaie. O oglindă in care siluetele se reflectau in trecere. Doar a mea stătea pe loc. In frânturile de amintiri din liceu apărea silueta lui M, inconjurat de fete. Sau tot a lui, purtat de colegi, pe brațe, după ce reușise un gol antologic, in meciul de fotbal organizat in cupa liceelor…

Prezentul a coborât brusc când un claxon a sfâșiat ritmul amintirilor. M era tot acolo în același cărucior. Aș fi vrut să pot să il ocolesc. Nu mă simțeam confortabil cu perspectiva unui dialog compătimitor. Nu aveam, in acele clipe, chimia necesară pentru a putea să fiu degajat. Fără să imi perceapă stânjeneala venită din gândurile medicale…

Dar m-a văzut și el. Și a spus, primul, cu același zâmbet : Salut Craiule…

L-am salutat și eu si am ridicat interogativ sprâncelele. Nu puteam să formulez in cuvinte banalul “Ce mai faci?”

A luat-o el înainte și mi-a spus, detașat, că acum are timp. Tot timpul din lume. M-am uitat involuntar la ceas, parcă scuzându-mi graba. De fapt imi era teamă. Nu știam cum să îl intreb de ce are piciorul amputat….

Scut, parcă de nicaieri, a venit intrebarea lui: Ce faci? Ce lucrezi? Plănuiai să mergi la medicină, când eram in liceu… Nu ne vazusem de 38 de ani.

Sunt medic, de copii. Aici in București. Fug la spital…

Aha… Eu nu fug. Nu mai pot – zâmbetul acela…. Am arterită. De la asta. Și a propulsat in aer un nou cerc perfect de fum.

Cercul a plutit câteva secunde. Pentru mine o eternitate deoarece nu am știut ce să ii spun lui M. Tăcere stingheră. S-a întors încet către ieșire, a aruncat chiștocul țigării și l-a zdrobit cu talpa pantofului. Atunci am vazut cât era de elegant…

Salut! Să fii sănatos Craiule! E singurul lucru care contează.

Să fiți sănatoși. Si aveți grijă de copiii voștri. Fumatul ucide, iar când nu ucide sfărâmă vise. M studiase inginerie. Dar visul lui era să fie profesor de dans..” a scris dr. Mihai Craiu

Parteneri