Psihiatrul Gabriel Diaconu explică motivele care au stat la baza deciziei sinuciderii mamei cu cei doi copii din Timișoara

Cazul mamei de la Timișoara care a ales să se sinucidă și să ia alături de ea și pe cei doi copii ai săi, în vârstă de 2 și 6 ani, a tulburat România.

Deși ancheta este în desfășurare, medicul psihiatru Gabriel Diaconu, a ales să explice evenimentul din perspectivă psihologică. Din păcate, în România, mulți se confruntă cu probleme emoționale, însă aleg să nu vorbească sau pur și simplu există sentimentul de rușine în a cere ajutor.

Psihiatrul subliniază că evenimentul este unul extrem de tragic, nişte oameni murind prematur, iar acei copii nemeritând o moarte violentă.

„După tragicul eveniment de la Timișoara, în care trei persoane și-au pierdut viața (mama și doi copii), mai multe persoane m-au întrebat despre resorturile interne care pot conduce spre o astfel de faptă, pe de o parte sinucidere, pe de altă parte pruncucidere, sau infanticid.

De-a lungul timpului am descris cele două principale căi prin care atare evenimente ajung să se petreacă. Îmi aleg cu grijă cuvintele. Sub nicio formă, oricare ar fi el, mecanismul, ori explicația propusă, nu pot schimba dimensiunea tragică, prin finalitate. Niște oameni au murit, prematur. Copii care meritau mai mult decât o moarte violentă.

De ce ar merita să risc să scriu, respectiv oamenii să citească despre asta, dată fiind încărcătura emoțională?

Păstrând respect pentru durerea familiei, și atenție la nevoia lor de discreție, suntem totuși obligați să ne uităm atent la fenomen. Pentru că el are loc, crește și metastazează la umbra prejudecăților. Prima dintre care este că așa ceva nu se poate întâmpla.

Până când se întâmplă”.

Psihiatrul Gabriel Diaconu emite două ipoteze privind decizia ce a stat la baza sinuciderii. O primă ipoteză ar fi că mama ar fi trecut printr-o psihoză, care are la bază delirul, provocat de mai multe şocuri emoţionale, acesta fiind un prim motiv care a dus la această tragedie.

„Principala cale spre cupleta sinucidere/ pruncucidere este o tulburare acută, severă și teribilă cât privește testarea realității. Vorbim evident de psihoză. Psihozele sunt generate de – în covârșitoare parte – dificultatea creierului de-a formula coerent atât lumea intimă a individului, dar și relația cu mediul lui înconjurător. Elementul central al psihozei este delirul (cum spun americanii) sau ideația delirantă (cum spun ceilalți).

Ideea delirantă are o imensă diversitate. De la unele idei cu tentă mistică/ religioasă, la altele cu conținut profund paranoid, de prejudiciu, de persecuție, de urmărire, de influență, de contaminare/ posesie etc, natura lor se intersectează cu evenimente de viață care le alimentează natura veridică (pentru cel ce le gândește). Numim asta în psihiatrie ”interpretativitate”, un termen curios, sec, dar important. Gândirea, spunem, are un caracter autonom. Omul nu și-o recunoaște ca fiind a lui. Numim asta ”influență xenopată”, adică ce simte omul este că ceva, sau cineva, dinafară explică gândurile dinăuntru.

Drept urmare viața psihică a omului se dezorganizează. Șocurile emoționale pe care le poate suferi îl aruncă într-un univers al cognițiilor bizare, chinuitoare. Capacitatea lui psihică poate fi serios afectată. Suicidul, aici, vine la capătul unui lanț de convingeri nefirești, care includ dimensiunea viață-moarte, anulează instincte de conservare și empatia față de altă persoană”.

O sinucidere din răzbunare

O a doua variantă este că femia suferea de „complexul Medeea”, ce are la bază povestea Lânei de Aur, în care Medeea, simţindu-se trădată de soţul său care a fugit, îşi omoară copii ca formă supremă de răzbunare împotriva bărbatului.

„A doua cale spre sinucidere/ pruncucidere e întrucâtva controversată. I se spune ”complex Medeea”, pornind de la povestea Lânei de Aur, expediția argonauților și eroul mitic Iason.

În legenda cu pricina, iubirea Medeei pentru Iason este sfâșiată când acesta fuge, pe furiș, cu lâna de aur și o lasă pe Medeea în urmă, împreună cu cei doi copii ai lor. Din răzbunare, aceasta îi omoară. Carevasăzică, prin asta, protagonista poveștii acționează ca o ființă, deși sângeroasă, rațională, care aplică o pedeapsă definitivă tatălui trădător.

Controversa are de-a face cu posibilitatea că suicidul cu infanticid poate fi și rațional.
Sunt anumite culturi, sau alcătuiri culturale mai degrabă, în care sângele face parte din datorie.

Răzbunarea de sânge, și cu sânge, este adânc întipărită în mintea oamenilor. Drept urmare tatăl poate ucide fiica, spre exemplu, dacă i-a pătat numele sau l-a dezonorat. Fratele are voie să se întoarcă, la limită chiar este obligat să, împotriva propriilor rude dacă a fost umilit, sau dacă familia a părăsit căile, tradiția sau rigorile culturii ori religiei.

Feuda sângelui, în România, continuă să subziste în anumite forme, majoritatea incomplete și de cele mai multe ori ”umbre ale trecutului”. Elementul central rămâne trădarea, umilința, sentimentul prevalent că doar prin sacrificiu uman poți obține o ”reparație” sau o formă (bizară poate, dar adecvată cultural) de justiție primitivă. Putem să ne scandalizăm despre asta, putem să ne oripilăm despre asta. Dar există.

Problema, vorbind despre Medeea, este unde ai putea să încadrezi un astfel de comportament, poate adecvat cât de cât cultural, dar evident aberant, deviant și reprobabil. Fapt este că lumea nu e cum ne-o imaginăm noi, iar suferința va fi filtrată inevitabil cultural, de unde individul își trage seva rezilienței și ”cadrul de referință” asupra vieții.

Și cât privește psihoza, dar și cât privește cultura respectiv feuda sângelui, observăm că psihiatria și psihologia sunt doar parțial echipate să intervină. Sănătatea mintală n-o faci aseptic, într-un laborator, într-o cutie a propriilor teorii. Aplicabilitatea ei în viața reală e tot ce face diferența.

Am tratat, în anii mei de practică, femei care aveau atât idei de sinucidere cât și porniri obsesionale violente împotriva propriilor copii. Frecvent aveau ele însele, în propria biografie, un istoric de violență, adversitate precoce în viață, răni adânci și traume emoționale, ocazional adicție, respectiv dificultăți să-și reprezinte emoțional anumite împrejurări.

Am întâlnit oameni care, în contextul durerii psihice atroce, au făcut gesturi de violență asupra propriului corp, și au trăit să spună povestea. Crusta rațională e subțire, de fiecare dată.

Intervenția într-o tragedie în desfășurare e frisonantă, atât pentru familie, cât și pentru profesionist. Puține sunt cuvintele care să descrie adecvat tensiunea luării deciziilor, dar și oportunitatea dialogului (ce-ar trebui să conțină? ce-ar trebui să spunem? cât de mult ne ajută șablonul medical, sau psihologic, în starea de fapt?).

Principala cauză a morții rămâne totuși viața.

Dar, așa cum și deunăzi vorbeam cu cineva, oamenii ar putea să afle, deodată, că sunt capabili de marea violență. Astfel de energii subit descătușate văd comportamentul omului într-o evoluție nucleară, catalitică, o veritabilă fisiune a propriului psihic, unde nimic nu se termină până când ultimul atom de agresivitate este consumat. Și nu putem opri reacția în lanț.

Putem doar să oferim grijă, adăpost, sprijin farmaceutic pentru calmarea acelor trăiri convergente, concomitente. Iar, prin asta, să salvăm o viață, poate chiar mai multe.

Tragediile ne obligă să ne uităm, mai apoi, în urmă, atât la ce-am făcut, dar mai ales la ce nu am făcut. La cum am observat evoluția omului, dar și căderea lui. E o retrospectivă limitată de însăși poziția, poate nefirească, a privitului peste umăr.

Indiferent de model, de explicație, prin tot ce facem, oricum ne-am formula instrumentarul mental, adevărul e că intuiția ne dă ghes: ceva este profund greșit în sinuciderea unei mame, dar mai ales omuciderea copiilor ei în același pas.

Dați-vă voie să fiți, să fim, triști la deznodământ, și să nu riscăm fuga rapidă de la locul faptei într-o pripită judecată rațională. S-ar putea că nu există. Și s-ar putea că avem nevoie să continuăm să ne gândim atent la ce s-a întâmplat”, a explicat medicul psihiatru Gabriel Diaconu.