Rezident neurochirurg, adevărul despre starea jalnică a sistemului medical românesc: „Habar nu au cine sunt pacienții, ce boli au, ce indicații sau contraindicații au pentru tratamentele respective. Ei sunt chirurgi…”

Rezident neurochirurg, adevărul despre starea jalnică a sistemului medical românesc: „Habar nu au cine sunt pacienții, ce boli au, ce indicații sau contraindicații au pentru tratamentele respective. Ei sunt chirurgi”

Dr. Georgian Ciobotaru , medic rezident neurochirurg, absolvent al Institutului Medico-Militar și al Universităţii de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, a vorbit deschis despre absurditățile și iregularitățile din sistemul medical românesc.

Într-o postare pe pagina sa de Facebook, medicul Georgian Ciobotaru a prezentat diverse cazuri în care sunt prezentate tarele unui sistem care trebuie restructurat în totalitate.

Rezident neurochirurg, adevărul despre starea jalnică a sistemului medical românesc

Vă prezentăm mai jos postrea medicului rezident neurochirurg Georgian Ciobotaru.

„Dezamăgire. În ultimele luni, m-am perindat prin mai multe spitale, încercând să îmi găsesc locul…și aproape stau să plâng. Știu că am aici, pe pagină, o comunitate de oameni care mă ascultă sincer, așa că mă voi plânge dumneavoastră. Probabil că nu e cea mai corectă formă de protest, însă pe lângă faptul că mă răcoresc, trăiesc cu speranța că sfătuind direct pacienții ce să ceară de la medicii lor, cei din urmă se vor schimba – dacă nu de drag, măcar de nevoie.

Să ne imaginăm puțin:

Aflați că aveți o tumoră cerebrală și mergeți și vă internați la neurochirurgie. Firesc este să vină un medic, fie el și rezident, să vorbească cu dumneavoastră, să confirme diagnosticul și să afle dacă tumora chiar este responsabilă de simptomele care vă deranjează. Apoi vă analizează dosarul medical și concepe un plan chirurgical defalcat pe fiecare zi de internare, pe care îl discută cu dumneavoastră. În final, se preocupă să primiți cele mai bune îngrijiri atât în sala de operație, cât și în perioada postoperatorie, trecând zilnic să vă viziteze de cel puțin două ori.

Cum se întâmplă de fapt de prea multe ori:

Adevărul despre starea jalnică a sistemului medical românesc. Ajungeți la spital și stați la coadă, pentru că medicul curant nu s-a obosit să gândească un protocol care să vă ferească de problema asta.

În general își cheamă toți pacienții la 9 dimineața, când trebuie să fie în același timp la raport sau în sală. Vă vede trei minute sau vă preia altcineva și vă duce într-o rezervă unde baia este din nefericire opțională.

Nu vine nimeni să vă ia anamneza în ziua internării. De curând, am văzut rezidenți care iau anamneza pe masa de operație, deși bolnavul e internat de șase zile. Pe medicul curant îl vedeți o dată, maxim de 2 ori înainte de operație, iar dacă treburile nu merg bine, nu îl mai vedeți decât la vizită, când vine cu alaiul și vă spune că veți vorbi după vizită. Adică la vizita următoare și poate niciodată.

Credeți că ordinea la sală este una foarte clară. De fapt, criteriile de alegere de multe ori nu sunt medicale, ci complet aberante: am întâlnit spitale unde ordinea la sală se face în baza vârstei chirurgului principal, în altele în baza programării (o hernie programată are, în mod anormal, prioritate în față unei tumori cerebrale în urgență), iar uneori puteți fi amânat doar pentru că asistentele nu vor să deschidă sala sau doctorii mari nu vor să lase pe cineva să opereze în sala “lor”, deși aceea rămâne goală de la 10 dimineața.

Credeți că operația trebuie să fie un succes pentru că secția are aparatură performantă. De fapt, de multe ori medicii habar nu au să folosească aparatura.

Cad pe ei aparate de navigație sau turnuri de endoscopie de sute de mii de euro, iar pe ei nu îi atinge faptul că deși au făcut o gaură în cap de 5 ori mai mare decât normalul, tot au poziționat-o prost și nu se vede tumora pe care o caută. Ba rămâneți și subiect de ciuca bătăii în secție “Îți mai aduci aminte când i-au deschis ăluia capul greșit, de-au trebuit să facă…?”.

Mai mult, nu numai că rezidenții nu sunt trimiși să se specializeze deși multe cursuri sunt gratuite sau organizate de producători, dar și cei care știu să le folosească sunt împiedicați din varii motive: “ești prea mic”, “nu e nevoie”, “durează prea mult” sau, preferata mea, “nu o folosim ca să nu se strice”.

Credeți că măcar medicamentele sunt atent alese. De fapt, în multe spitale există o practică a “rezidentului care face medicația pe secție”. Adică un rezident pe zi, în general prin rotație, se uită sumar prin indicațiile speciale ale câte unui medic (dacă sunt scrise) și stabilește ce medicamente ies din farmacie. Când calculatorul, ori, după caz, registrul nu este prietenul lui, ajunge să modifice medicația fiecărui pacient.

În alte secții, regulile sunt după cum urmează: “E la cap, avem rețeta asta. E cu coloana, e rețeta astălaltă”. Habar nu au cine sunt pacienții, ce boli au, ce indicații sau contraindicații au pentru tratamentele respective. Ei sunt chirurgi. Nu se lasă la nivelul medicamentelor. Și mai rău, nu se lasă, de fapt, la nivelul bolnavilor.

Adevărul despre starea jalnică a sistemului medical românesc. Chiar dacă în lumea civilizată nu se mai rad pacienții pe cap, lor nu le pasă.

Nu numai că rad pacienții, dar îi bărbieresc și cu briciul, crescând riscul de infecție. Și când le zici că nu e bine, te trimit înapoi în… privat. Că acolo ai învățat respectul și demnitatea bolnavului, valori de care ei pot să se lipsească. Ce le trebuie? Ei sunt neurochirurgi.

Dragilor… sunt mic și nu pot să schimb multe. Dar fiecare nedreptate din astea pe care le văd mușcă o bucată din mine. Dacă ajungeți internat pe o secție de neurochirurgie, vă implor: dacă timp de 24 de ore n-a venit niciun chirurg să vorbească cu dumneavoastră, fugiți! Dacă nu v-a cerut CD-ul, fugiți! Dacă chirurgul are peste 60 de ani și nu are rezident, aproape fără excepție (nu, excepția NU e Dănăilă), fugiți! Dacă nu v-a făcut nimeni examen neurologic pe perioada internării (să vă miște mâini/picioare, să vadă cum citiți, cum vorbiți, cum mergeți etc.), fugiți!

Dacă neurochirurgul acela al dumneavoastră nu stă cu dumneavoastră până nu vi se termină întrebările și până nu vă ia greutatea operației de pe suflet… exact. Fugiți!

Iar pentru rezidenți: jur că dacă vă prind că aveți curaj să cereți măcar să intrați în sală cu un pacient căruia nu i-ați făcut anamneza complet, nu i-ați făcut examenul neurologic complet și nu visați imagistica pacientului, vă dau afară în șuturi de unde pot: din sală, din secție, din spital. Mai coborâți de pe vârful Olimpului pe care vă credeți și mergeți să vorbiți cu pacienții. Sunteți în funcția aia să îi investigați impecabil, să îi operați corect, să îi îngrijiți ca pe părinții voștri și să vă asigurați că binele lor e mai presus de orice orgoliu de-al vostru. Iar dacă îmi spuneți că nu sunteți lăsați să operați și de-asta nu faceți toate lucrurile astea, e TOCMAI pentru că nu meritați să operați fix pentru că nu le faceți!

Acritura de luni și-a încheiat discursul. Apropo, dacă mai ține mult așa și aveți ceva treabă prin curte la care ați avea nevoie de ajutor de la vreun neurochirurg care nu prea are ce să opereze în perioada asta, să mă anunțați.

Prefer oricând să sparg lemne sau să tund gazonul decât să fiu parte dintr-un pluton de execuție.

Dacă vreți să îi protejați la rândul dumneavoastră pe alții, distribuiți mai departe și rugați-i să citească articolul. S-ar putea să salvați o viață.”