Din cuprinsul articolului
România are nevoie de medici cu suflet. Poveste reală și tulburătoare, din România 2025. Laura Mihaela Căprioru, managerul Asociației „Aripi pe Pământ”, vorbește despre drama tatălui ei internat la Spitalul Județean Timișoara și despre lipsa de empatie din sistemul medical românesc.
Aceasta face un apel sincer la respect, comunicare și omenie în spitalele din România.
„Nu vreau scandal, nu îmi doresc nimic altceva decât să îmi salvez tatăl. Am luptat pentru sute de copii, am străbătut toată țara asta în lung și-n lat și m-am zbătut pentru toți. Vreau să pot face ceva pentru tatăl meu acum. Nu vreau să se stingă…iar eu sa nu stiu ce se întâmplă!”
România are nevoie de medici cu suflet. Durerea din spitalele românești
„Mă numesc Laura Mihaela Căprioru, sunt managerul Asociației „Aripi pe Pământ”, o organizație care de ani de zile luptă să salveze vieți. Am văzut suferință cât pentru zece existențe, am stat lângă părinți care și-au pierdut copiii și am întâlnit atât medici extraordinari, cât și oameni care au uitat ce înseamnă să fii om.
Dar astăzi nu vă scriu ca reprezentant al unei asociații umanitare. Vă scriu ca fiică. Ca om. Ca suflet sfâșiat de durere.
Un spital unde siguranța ar fi trebuit să fie normalitate
Tatăl meu este internat la Spitalul Județean „Pius Brînzeu” din Timișoara. Ar fi trebuit să fie în siguranță acolo. Ar fi trebuit să fie îngrijit, ascultat, respectat. Dar ceea ce am trăit a fost o lecție dureroasă despre nepăsare, lipsă de empatie și abuz de autoritate.
Tatăl meu a fost pacientul doamnei dr. Indrei. Însă comunicarea cu dânsa a fost un greoaie, fara raspunsuri clare. Greu de gasit în spital, imposibil de contactat, răspunzând sec și ironic, doar prin mesaje de WhatsApp.
Cum poate un fiu sau o fiică să afle ce se întâmplă cu părintele său printr-un cuvant rece trimis la miezul nopții? Cum poate un medic să creadă că empatia se transmite printr-un ecran?
Când suferința întâlnește indiferența
Când tata a suferit o hemoragie post-operatorie în lupta lui cu cancerul, la doar o zi după externare, am scris disperată doamnei doctor. Era aproape de ora 22:00. Răspunsul ei?
„Aduceți-l dimineață, în policlinică.”
Niciun „stați liniștită”, niciun „veniți urgent”, nici măcar o întrebare despre starea pacientului. Nimic.
Am alergat prin noapte să găsesc o asistentă, să opresc sângele, să nu-mi pierd tatăl în fața ochilor. Dimineață, tata sângera din nou. Am chemat ambulanța pentru că era evident că e o urgență.
Și atunci, culmea durerii, doamna doctor m-a sunat nervoasă, certându-mă că am îndrăznit să duc pacientul la urgențe. În loc să-i pese, în loc să ajute, a găsit de cuviință să-l umilească pe tatăl meu, un om bolnav, în fața asistentelor și rezidenților.
„Asta ți-e răsplata că faci bine”, i-a spus.
Cuvinte grele, umilitoare, care n-ar trebui să iasă niciodată din gura unui medic. Iar când am avut curajul să-i reamintesc doamnei doctor ce înseamnă etica profesională, s-a răzbunat nu pe mine, ci pe cel mai vulnerabil, pe propriul meu tată.
Un om de 65 de ani, bolnav, lăsat „sub supraveghere”, fără explicații, fără empatie, fără respect. Până azi, eu nu știu ce i s-a întâmplat. Nu știu de ce a sângerat. Nu știu dacă este în pericol. Nimeni nu-mi spune nimic.
Un sistem medical care și-a pierdut sufletul
Am văzut spitale în toată țara. Am vorbit cu sute de medici. Dar niciodată nu mi-a fost atât de clar cât de bolnav e sistemul nostru. Un sistem în care unii medici s-au obișnuit să nu mai privească omul din fața lor. Un sistem în care pacienții devin dosare, iar aparținătorii, simple deranjuri. Un sistem în care cuvântul „empatie” a fost înlocuit cu „program de vizită”.
Cer respect. Cer demnitate. Cer adevăr.
Cer ca tatăl meu să fie tratat de un medic care știe ce înseamnă omenia. Cer ca acest spital să implementeze, odată pentru totdeauna, un protocol clar de comunicare între medici și familii, pentru ca niciun alt om să nu treacă prin iadul tăcerii și al aroganței.
Dacă vrem o Românie care funcționează, trebuie să reconstruim respectul și compasiunea din temelii. Pentru că în lipsa lor, niciun sistem, niciun halat alb, nicio diplomă nu mai înseamnă nimic.
Un strigăt care trebuie auzit: „Vă rog, salvați-mi tatăl!”
Iar eu, astăzi, nu mai am decât o rugăciune. Vă rog, salvați-mi tatăl!
Nu ca pe un pacient, ci ca pe un om.
Vă rog, priviți-l, ascultați-l, tratați-l cu suflet.
Vă rog, salvați-mi tatăl!”
Acesta nu este doar un caz personal, este un apel pentru schimbare. Pentru ca spitalele din România să redevină locuri unde viața contează, iar empatia să fie prima formă de tratament.”
