Sfântul Serafim de Sarov, omul lui Dumnezeu. „Orice aţi avea pe suflet, orice vi s-ar întâmpla, veniţi la mine ca şi când aş fi viu”

În fiecare an, pe 2 ianuarie, creștinii îl sărbătoresc pe Sfântul Serafim de Sarov, căruia i se mai spunea și „omul lui Dumnezeu”, sau Sfântul îmblânzitor de sălbăticiuni.

Sfântul Serafim de Sarov s-a născut în 1759, în orașul Kursk din Rusia, primind la botez numele de Prohor, și rămânând orfan de tată la vârstă de 3 ani, scrie crestinortodox.ro.

Viața Sfântului Serafim de Sarov

La 17 ani, a îmbrăţişat viața monahală la Lavra Pecerska de la Kiev. După un timp, îndrumat de Părintele Dositei din pustia Kitaev, a mers să își petreacă restul vieții în Mănăstirea Sarovului.

După nouă ani petrecuți ca frate, a fost făcut ierodiacon. În 1793, la 35 de ani, a fost hierotonit ieromonah. După 16 ani petrecuţi în mănăstire, Sfântul Serafim s-a retras în pustie. Obișnuia să plece din chilie seara și, pe o piatră anume, priveghea toată noaptea în rugăciune, iar dimineața se întorcea la chilie și priveghea pe o altă piatră, toată ziua. S-a nevoit astfel timp de o mie de zile și o mie de nopți.

S-a întors în mănăstire în anul 1810, la cererea bătrânilor. Aproape trei ani a fost grav bolnav de hidropizie, o suferință în urmă căreia întreg trupul se umfla din cauza reținerii apei. Împărtășit în chilia sa, Serafim se însănătoși grabnic în urma apariției Maicii Domnului, înconjurată de Sfântul Petru și Ioan Evanghelistul. Maica Sfântă a atins cu sceptrul său şoldul drept al bolnavului, de unde s-a scurs toată apă afară.

Revine în 1825 la chilia sa din pădure, unde va primi mii de pelerini din întreagă Rusie.

Fiindu-i dat darul înainte-vederii, Sfântul Serafim de Sarov, făcătorul de minuni, oferea tuturor mângâiere și povață. S-a înălţat la ceruri pe 2 ianuarie 1833, fiind găsit în chilia sa, la rugăciune, în genunchi, cu mâinile încrucișate pe piept în fața icoanei Maicii Domnului.

A murit în genunchi, în rugăciune

Pe mulţi, Sfântul i-a vindecat prin puterile sale spi­rituale și există nenumărate mărturisiri în această privință. Părintele Serafim cu­noş­tea ceasul morţii sale şi se pregătea pentru marea tre­cere.

„Viaţa mea se scur­tea­ză. Trupul meu este mort în toate, dar duhul meu e ca şi cum s-ar fi năs­cut ieri”, spunea el.

Sfân­tul s-a învrednicit încă o dată de vi­zita Fecioarei Ma­ria, care a fost o prevestire a fericitu­lui său sfârşit: „În curând, alesule al Meu, vei fi cu noi”. Bucuros peste fire ca i s-a ridicat ascul­ta­rea, şi-a părăsit închisoa­rea benevo­lă a chiliei şi a ple­cat în pă­dure, raiul şi viaţa lui.

Într-o dimineaţă, în jurul orei şase, Părintele Serafim a fost găsit în chi­lia sa în genunchi, în faţa icoanei Maicii Dom­nului, cu capul descoperit şi cu Evan­ghelia, pe care obişnuia s-o citească, în faţa lui. Îşi avea mâinile încrucişate pe piept, iar faţa lui era li­niştită şi se­nină. Călugării au vrut să-l tre­zească, dar ochii lui nu s-au mai deschis. Adormise pentru totdeauna, în ge­nunchi, în faţa Împărătesei sale din ceruri.

Părintele Serafim a cerut să i se pună pe piatra de mormânt următoarea inscripţie:

„După ce nu voi mai fi printre cei vii, veniţi la mormântul meu: cu cât mai des, cu atât mai bine. Orice aţi avea pe suflet, orice vi s-ar întâmpla, veniţi la mine ca şi când aş fi viu şi, îngenunchind pe pământ, vărsa­ţi-vă tot amarul pe mormântul meu. Spuneţi-mi totul şi vă voi asculta. Aşa cum îmi vorbeaţi în viaţă, la fel să o faceţi şi acum. Pentru că eu tră­iesc şi pu­rurea voi fi”.

Rugăciune scurtă către Maica Domnului a Sfântului Serafim de Sarov

Atotmilostivă, Împărăteasa mea, Preasfantă Doamnă, Fecioară Preacurată, Născătoare de Dumnezeu, Marie, Maica lui Dumnezeu, singura şi neîndoielnica mea nădejde.

Nu te scârbi de mine. Nu mă depărta, nu mă părăsi. Apără-mă, mijloceşte, auzi-mă, vezi-mă… Stăpână ajută-mă, iartă-mă, iartă-mă… Preacurată.