Din cuprinsul articolului
Telemedicina intră într-o nouă etapă de reglementare în România. Ministerul Sănătății propune completarea Legii 95/2006 pentru a stabili reguli clare privind modul în care serviciile medicale la distanță pot fi furnizate, în funcție de specialitatea medicală, de tipul actului medical și de cerințele de siguranță ale pacientului. Proiectul de ordonanță, aflat în dezbatere publică, marchează trecerea de la un cadru general, construit rapid în perioada pandemiei, la un sistem matur, adaptat fiecărei ramuri a medicinei.
Până acum, telemedicina a funcționat pe baza unor principii generale. Noul proiect schimbă logica. Ministerul Sănătății introduce ideea că nu toate specialitățile medicale pot folosi telemedicina în același mod și nu toate actele medicale pot fi realizate la distanță. Practic, fiecare specialitate va avea propriul set de reguli, stabilite prin norme de aplicare, care vor preciza ce servicii sunt permise online, în ce condiții, cu ce limite și în ce situații consultația față în față devine obligatorie.
Documentul pornește de la o realitate simplă. O consultație de dermatologie, psihiatrie sau endocrinologie nu ridică aceleași probleme ca una de chirurgie, cardiologie intervențională sau urgență medicală. Fără reguli diferențiate, există riscul fie al subutilizării telemedicinei, fie al folosirii ei în contexte în care siguranța pacientului poate fi afectată.
Nota de fundamentare a proiectului subliniază că scopul principal este protejarea actului medical și a pacientului. Telemedicina trebuie să rămână un instrument complementar, nu un substitut universal al medicinei clasice. De aceea, normele vor trebui să definească exact ce tipuri de servicii pot fi prestate la distanță, cum ar fi consultațiile de monitorizare, interpretarea unor rezultate de analize, evaluările de follow-up sau consilierea medicală, și unde se trage linia în fața examenului clinic direct.
Hartă clară a competențelor telemedicale
Ministerul vrea ca fiecare specialitate să aibă o hartă clară a competențelor telemedicale. De exemplu, pentru unele domenii se va putea permite evaluarea inițială online, în timp ce pentru altele prima consultație va trebui să fie obligatoriu fizică. Pentru anumite afecțiuni cronice, telemedicina va putea deveni instrumentul principal de monitorizare. Pentru situații acute sau pentru decizii terapeutice majore, contactul direct cu pacientul va rămâne regula.
Un element important introdus de proiect este legătura explicită dintre telemedicină și limitele actului medical. Ministerul precizează că furnizarea serviciilor la distanță trebuie să respecte toate regulile deontologice, legale și profesionale valabile în medicina clasică. Cu alte cuvinte, telemedicina nu creează o medicină „mai lejeră”, ci una la fel de riguroasă, doar că sprijinită de tehnologie.
În nota de fundamentare se insistă și asupra siguranței pacientului ca principiu central. Serviciile la distanță vor trebui furnizate doar în măsura în care pot garanta calitatea actului medical, confidențialitatea datelor, trasabilitatea deciziilor și posibilitatea intervenției rapide dacă situația se agravează. Fiecare normă de specialitate va trebui să pornească de la întrebarea esențială: acest tip de serviciu poate fi prestat la distanță fără a pune în pericol sănătatea pacientului?
Reglementarea diferențiată vine și ca răspuns la problemele semnalate în ultimii ani. Studiile arătau că telemedicina în România s-a dezvoltat rapid, dar inegal. Infrastructura tehnologică diferă mult de la o unitate medicală la alta. Nivelul de pregătire digitală al personalului medical este neuniform. Iar protecția datelor medicale sensibile rămâne o zonă vulnerabilă. Proiectul Ministerului Sănătății încearcă să aducă ordine într-un sistem care a crescut mai repede decât cadrul său legal.
Telemedicina: nevoia de predictibilitate și uniformitate la nivel național
Telemedicina nu mai este tratată ca o soluție de criză, ci ca o componentă stabilă a sistemului de sănătate. Nota de fundamentare vorbește explicit despre nevoia de predictibilitate și uniformitate la nivel național. Un pacient trebuie să știe clar ce tip de servicii poate primi online și în ce situații trebuie să ajungă obligatoriu în cabinet sau în spital. Un medic trebuie să știe unde începe și unde se termină responsabilitatea sa profesională în mediul digital.
Proiectul mai aduce un element de claritate instituțională. Normele de aplicare vor trebui să fie aprobate oficial și vor deveni obligatorii pentru toți furnizorii de servicii medicale care folosesc telemedicina, fie că vorbim de spitale publice, clinici private sau platforme digitale medicale. Acest lucru elimină zona gri în care fiecare instituție interpreta diferit ce este permis și ce nu.
În același pachet legislativ, Ministerul Sănătății propune și amânarea introducerii subiectelor unice la nivel național pentru examenul de medic specialist, până în semestrul al doilea din 2026. Argumentul este unul pragmatic. Nu există încă infrastructura necesară, proceduri uniforme și personal suficient pregătit pentru a organiza examene standardizate simultan în toate centrele universitare. Amânarea evită riscul unor disfuncționalități majore într-un moment critic pentru sistemul medical.
Dacă proiectul va fi adoptat, telemedicina din România va trece de la o etapă experimentală la una de normalitate reglementată. Fiecare specialitate va avea propriul manual de utilizare a medicinei la distanță. Pacientul va câștiga în siguranță și claritate. Medicul va câștiga în predictibilitate profesională. Iar sistemul de sănătate va avea, pentru prima dată, o arhitectură coerentă a actului medical digital.
