Daniela Șerb
Frica trăită o perioadă prelungită poate cauza anxietate, depresie, inadaptare. Unele temeri se transmit de la mamă la făt. Psihologii explică până la ce punct sunt firești fricile copiilor și în ce cazuri ar trebui părinții să se alarmeze
Frica este o emoție care apare în situații foarte diverse, intensități și consecințe variabile”, explică psihologul psihoterapeut Keren Rosner. Această emoție poate afecta viața individului pe termen scurt și lung, determină schimbări comportamentale și de percepție a realității. Pe termen lung, frica determină depresie, anxietate, inadaptare, atacuri de panică.
De frică, un copil poate plânge des ori transpiră, vomită și poate avea tendința de a se izola. „Lipsa fricii însă este un semnal privitor la normalitatea copilului”, mai spune psihoterapeutul. Până la un punct fricile copilului sunt firești fiind o consecință a faptului că minorul este dependent de un adult pentru a supraviețui și a explora mediul.
Frica, indusă în familie
Copiii cu o imaginație bogată pot chiar să-și construiască scenarii legate de obiecte, animale, locuri sau situații, de care singuri se sperie. Amintirea temerilor trăite poate determina schimbări de dispoziție, refuzul de a se implica în activități, coșmaruri și enurezis nocturn.
„Fricile copilului sunt fie induse, învățate de la persoanele de referință din viața lui – părinți, bunici -, fie generate de situații periculoase sau percepute de către copil ca fiind periculoase. Sunt câteva frici comune, des întâlnite: cea de întuneric, de medici, de animale sau de insecte, de persoane străine, de zgomote puternice, teama de a rămâne singur, dar există și alte frici specifice fiecărui copil, care apar în funcție de experiența particulară a acestuia”, explică Keren Rosner.
Unele frici se transmit de la mamă la copil. Dacă mama a trăit în timpul sarcinii emoții intense de frică, declanșate de o situație specifică, ea va putea transmite acea temere pe care copilul o va prelua și o va retrăi în situații similare. Alteori, copilul preia din fricile adulților și se va feri de câini, va țipa când va vedea șoareci, nu va urca cu liftul sau nu va mânui anumite obiecte. De multe ori părinții induc copilului frici, vrând să-l ferească de anumite pericole: să nu fugi pe stradă, să nu vorbești cu necunoscuți, să nu te joci cu copiii mai mari, să nu… Aceste interdicții îl învață pe cel mic să se teamă de astfel de acțiuni, pe de o parte, iar pe de alta să se teamă de părinte în cazul în care încalcă recomandarea acestuia.
Ce trebuie făcut?
Temerile copiilor pot fi depășite cu tact și blândețe. Părinții trebuie să poarte conversații calde, să joace jocuri cu cel mic pentru a afla ce anume îl frământă și să aducă argumente convingătoare și potrivite vârstei. În niciun caz nu este recomandabil să-l luăm pe cel mic „peste picior”, pentru că astfel copilul va învăța să-și ascundă fricile și să nu-și comunice emoțiile. Copilul trebuie asigurat permanent că este protejat, că nu este abandonat niciodată și că nu va fi uitat în niciun caz.
Dacă frica apărută în situații cu grad scăzut de pericol este puternică sau reacția de frică este exagerată ori modul de manifestare este unul disproporționat, se impune intervenția specialistului.
Teama de întuneric
Teama de întuneric este aproape general prezentă în copilărie. Copilului nu-i este frică de întuneric propriu-zis, ci de scenariile pe care și le construiește în minte, ajutat de umbrele de pe pereți, ferestre, de poveștile citite sau de jocurile văzute pe calculator. Când copilul insistă să aibă prezența unui adult la culcare sau nu doarme singur, cu siguranță este înspăimântat de monștri, stafii, hoți. Frica de monștri și stafii este una cu impact foarte puternic. Poate duce la refuzul de a dormi singuri, la treziri frecvente, enurezis, coșmaruri, plâns frecvent.
În astfel de situații se recomandă ca ritualul de seară să fie însoțit de povești cu eroi pozitivi, cu acțiuni pașnice, nu cu vrăjitori, balauri, care să-i alimenteze imaginații înfricoșătoare, recomandă psihoterapeutul. Este important ca adulții să nu alimenteze imaginația copiilor cu posibile motive de teamă, ci să fie precauți în discuțiile cu aceștia. Nu mizați pe faptul că minorul nu aude sau nu înțelege. Chiar dacă nu va înțelege, copilul își va seta informația într-un fel propriu care poate fi o sursă de temeri.
Teama de grădiniță poate fi o consecință a mustrărilor repetate pe care educatoarea le adresează copilului care nu-și duce sarcinile la bun sfârșit. Aceste temeri se amplifică dacă părinții sunt severi sau dacă minorii înșiși nu au încredere în forțele proprii. Teama de a nu putea performa așa cum i se cere poate declanșa fobii legate de școală și de grădiniță, cu grave consecințe asupra dobândirii unor cunoștințe și abilități.
Teama de a rămâne singur este fie consecința faptului că minorul este hiperprotejat, ferit de contacte sociale, fie a faptului că i s-a inoculat ideea că persoanele necunoscute sunt periculoase.
