vineri, iulie 30, 2021

Autor: Emilia Vasiliu

Fascinaţia oamenilor pentru droguri nu este un fenomen nou, substanţele psihoactive fiind cunoscute şi utilizate în toate perioadele istorice.
În literatura medicală drogul este

definit ca orice substanţă ilicită sau licită, care consumată fie din motive medicale, fie din alte motive determină fenomene de dependenţă, adică necesită creşterea progresivă a dozei consumate şi face foarte dificilă întreruperea consumului
Încă de la apariţia sa, omul a consumat unele substanţe de origine vegetală, nu pentru a se hrăni, ci pentru o stare tranzitorie de euforie şi confort psihic. Din antichitate oamenii au recunoscut această proprietate a băuturilor alcoolice şi a câtorva plante, folosite şi astăzi în acelaşi scop.
Începând cu utilizarea morfinei pe cale injectabilă din a

doua jumătate a secolului XIX, toxicomaniile au fost privite ca maladii, dar ca maladii particulare, fiind interpretate ca manifestări de tip degenerescenţă alături de sifilis, tuberculoză şi alcoolism (Morez). Aceste maladii „sociale” erau considerate a fi caracterizate de o afectare multiplă: fizică, psihologică şi morală. Raportul toxicomanilor cu plăcerea este rezultatul a două constatări: pe de o parte o tulburare a voinţei şi a simţului moral, ceea ce ar explica viciul, perversiunile; pe de altă parte imposibilitatea accesului la plăceri „normale” sau de ordin superior.
Studiile pe tema

consumului de droguri s-au făcut remarcate încă din anul 1936. Un renumit cercetător în domeniu, P. de Felice, în lucrarea sa „Poison sacres, ivresses divines” interpretează diferitele forme de dependenţă ca rezultat al unei carenţe, a unei incapacităţi individuale de a atinge o dimensiune spirituală; opiumul devine religia vicioșilor, iar toxicomaniile sunt „o formă mistică inferioară”.
Istoria consumului de droguri se îmbină cu Istoria socială a umanității. Astfel, de pildă, în cursul anilor ’60 fenomenul dependenţei la tineri a fost privit ca o noutate, perceput că produsul unei crize a

civilizaţiei.
Legătura între consumul de droguri, problemele legate de adolescenţă şi mişcările sociologice „contraculturale” ne obligă să vedem în toxicomanie un fenomen complex ce cuprinde personalitatea, drogul şi momentul sociocultural, nu doar rezultatul unei simple carenţe morbide individuale.

Tinerii sunt cei mai vulnerabili la tentația drogurilor

Care este percepţia generală despre fenomenul consumului de droguri, ce anume fascinează, ce atrage şi crează dependenţă în raport cu consecinţele sinistre ale acestuia, supranumit în mod conştient, „Moartea Alba”? Drogul întotdeauna a fost

privit cu teamă, cuprinzând frica de necunoscut, dar în acelaşi timp şi teama de a fi sedus, cucerit de realitatea plăcută pe care o generează. Majoritatea persoanelor dependente de heroină afirmă despre aceasta că „este atât de bună şi plăcută, încât cel mai bine este să nu începi să o consumi”, iar alții o consideră o formă supremă de orgasm, ori un “extaz care nu poate fi comparat cu nimic altceva din această lume”.
De aceea, în societatea noastră, profilaxia şi prevenţia cu ajutorul educaţiei reprezintă principala modalitate de a lupta împotriva începerii consumului de droguri.
Un pericol care ţine de psihologia vârstei este acela că la adolescenţi consumul de droguri are o valoare experimentală, adolescentul încercând să pună în practică un mod de viaţă diferit de cel al adulţilor; utilizarea ţigării reprezintă un mod magic de ajungere la atributul de adult, iar satisfacţia orală, regresivă, infantilă este considerată un simbol al virilităţii în grupurile de asolescenți.
Pericolul dependenţei de droguri a adus fenomenul în atenţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, care a definit farmacodependenţa ca fiind „o stare psihică şi câteodată somatică, rezultat al interacţiunii între un organism viu şi un drog, care se caracterizează prin modificări comportamentale şi alte reacţii, conducând la pulsiunea către consumul produsului de manieră continuă sau periodică în scopul redobândirii efectelor sale psihice şi câteodată pentru a evita suferinţa deprivării. Această stare se poate însoţi, sau nu, de toleranţă iar acelaşi individ poate fi dependent de mai multe substanţe”. Această definiţie este globală şi conţine noţiunile de dependenţă psihică, dependenţă fizică şi de toleranţă. Astfel, dependenţa psihică este starea mentală caracterizată prin impulsul pacientului spre consumul periodic sau continuu al drogului, în scopul dobândirii unei plăceri sau al anulării unei stări de tensiune; dependenţa fizică corespunde unei necesităţi a organismului care pentru a-şi conserva echilibrul are nevoie de aportul unei substanţe chimice exogene; ea se manifestă în cursul sevrajului; toleranţa este procesul de adaptare al organismului la o substanţă care se traduce prin reducerea progresivă a efectelor, ceea ce determină necesitatea creşterii dozelor pentru obţinerea aceloraşi efecte.

Cauzele consumului de droguri

Există o mare diferență de vulnerabilitate particulară între indivizi în privința efectelor euforizante ale drogului. Această variabilitate a sensibilității individuale în dobândirea dependenţei este generată de o diversitate de factori biologici şi sociali, ea nefiind specific umană, fiind regăsită şi la animalele de laborator.
La om, situaţiile anxiogene (presiuni de ordin economic, social, familial) au un rol preponderent în dezvoltarea toxicomaniei. Expunerea la evenimente stresante suficient de intense şi precoce, în perioadele critice ale vieţii, pot predispune unele persoane mai vulnerabile la iniţierea unui comportament adictiv sau altui comportament de risc.
Indiferent din ce clasă face parte drogul, consumul său determină creşterea activităţii neuronilor dopaminergici din sistemul de recompensă. Aceşti neuroni, implicaţi în geneză şi controlul emoţiilor reprezintă „calea finală comună” de acţiune a majorităţii drogurilor. Această convergenţă a efectului diferitelor droguri asupra sistemului dopaminergic, explică senzaţiile de plăcere generate de consumul drogului.
Stimulii care activează neuronii dopaminergici au o valoare emoţională şi afectivă dobândită în cursul dezvoltării individului. Reglarea reactivităţii neuronilor dopaminergici se face în funcţie de factorii de mediul înconjurător, întâlniţi de individ în cursul dezvoltării sale.

Efectele sociale ale dependenţei

Pentru a reda mai bine impactul drogului asupra comportamentului infracţional trebuie menţionată experienţa americană:
44% din indivizii arestaţi au consumat un drog ilicit în cursul lunii ce a precedat săvârşirea delictului ce a impus arestarea;
35% din populaţia închisorilor din SUA şi 70% din adolescenţii închişi au fost sub influenţa drogului în cursul săvârşirii delictului;
proporţia de consumatori de droguri printre cei închişi este de 17-25 de ori mai mare faţă de populaţia generală.
Aceste cifre sunt impresionante, dar trebuie să facem două corecţii cu privire la dimensiunea acestora:
arestarea este mult mai facilă din cauza impregnării toxice, de aceea nivelul acestor arestări este mai ridicat decât în populația de ne-consumatori;
unii delicvenţi consumă drogul înainte de înfăptuirea delictului, pentru a facilita realizarea acestuia (atenuează teama, dau un grad de dezinhibiţie).
Studiile franceze asupra criminalităţii indica faptul că:
10% din persoanele arestate au consumat un drog, cel puţin de două ori pe lună, în cele trei luni dinaintea arestării. Dintre acestea 60% au avut un consum zilnic de drog;
între 70-90% dintre consumatorii de drog arestați sunt utilizatori de heroină.

Spirala morţii, de la joacă la fatalitate

Cunoştinţele recente din domeniul neurobiologiei au fost foarte importante pentru explicarea toxicomaniei, iar descrierea diferitelor mecanisme şi sisteme neuronale puse în funcţiune la nivelul cerebral în cursul consumului de drog au permis o mai bună înţelegere a mecanismelor plăcerii şi a dependenţei somatice dezvoltate de către consumator, dar şi o mai bună înţelegere a periculozităţii produsului.
Efectele euforizante apărute în cursul administrării drogului se explică prin procesele neurobiologice care au loc la nivel cerebral iar descrierea efectelor pe care le produce o substanţă care determină o toxicomanie asupra creierului necesită înţelegerea funcţionării mesajelor intercelulare la acest nivel, prin intermediul unor molecule denumite neurotransmiţători sau neuromediatori.
Opiaceele pot fi consumate cu ajutorul ţigării (fumate), inhalate cu ajutorul foliei de staniol sau prin injectare intravenoasă sau subcutanată. În general, consumatorii îşi încep experienţele narcotice cu ajutorul ţigării, mijloc ce le dă impresia unei modalităţi mai benigne de consum. După câteva luni de astfel de consum, toxicomanul caută un alt mijloc de administrare a drogului, care să îi ofere o cantitate mai mare de drog absorbit; astfel, el utilizează folia de staniol pe care, după ce pune doza de heroină, o încălzeşte cu o brichetă. În acest timp, cu ajutorul unui tub subţire din material plastic, toxicomanul inhalează vaporii rezultaţi din încălzirea drogului. Pe măsură ce procesul de toleranţă se dezvoltă, consumatorul recurge la administrarea intravenoasă a heroinei, preparând în condiţii cel mai adesea neigienice, nesterile, soluţia de injectat. Cel mai frecvent, aceasta rezultă din încălzirea drogului cu o soluţie acidă, după care este filtrată cu ajutorul unei ţesături de bumbac (tifon) şi apoi injectată intravenos. Soluţia nesterilă astfel obţinută este sursa frecventelor tromboflebite, abcese locale sau la distanţă de locul injectării dar şi a endocarditelor.
Heroină are proprietăţi adictive, datorită senzaţiei de euforie pe care o generează fiind mai accentuată la consumatorii care utilizează calea intravenoasă. Simptomele care însoţesc această euforie sunt: senzaţia de căldură, de uscăciune a gurii, prurit facial (în special, nazal) şi senzaţia de greutate la nivelul extremităţilor. Euforia iniţială este urmată de o perioadă de sedare, de somnolenţă, în care intoxicatul este detaşat de ambianţă. În cazul persoanelor care consumă pentru prima dată heroină, aceasta poate induce greaţă, vărsături şi disforie. Efectele somatice observate în cursul intoxicaţiei cu heroină sunt: mioză, creşterea tonusului musculaturii netede (inclusiv a ureterelor şi a canalelor biliare), constipaţie, modificări ale tensiunii arteriale, frecvenţei cardiace şi ale homeostaziei termice.
Diagnosticul de intoxicaţie cu opiacee se stabileşte la un pacient la care, la scurt timp după administrare apar simptome semnificative, atât somatice, cât și psihice. Manifestările intoxicaţiei sunt diferite, în funcţie de severitatea acesteia. Astfel, în cazurile severe de supradozare apar: stare comatoasă, deprimare respiratorie severă, pupile punctiforme şi edem pulmonar acut, iar în funcţie de intervalul de timp la care este examinat pacientul după supradozaj, acesta poate prezenta midriaza (datorită anoxiei cerebrale), cianoză, extremităţi reci, scăderea tensiunii arteriale şi aritmii cardiace.

Ultimele stiri

Parteneri