miercuri, august 5, 2020

Expertul în alimentație publicăși siguranța alimentelor, dr. Maximilian Drăgan spune că oricât de pricepuți am fi la matematică și chimie, informațiile de pe etichete sunt, pentru mulți dintre noi, ceva de domeniul SF. El atrage, însă, atenția că acei coloranți și aditivi sunt substanțe periculoase.

Dana Lascu

 – Doctorul zilei: Cum sunt verificate produsele din import?

Citește și:

– Dr.Maximilian Drăgan: În cazul produselor importate, ele se verifică în baza Regulamentelor UE, pentru că de la noi pot ajunge oriunde în Europa. Aceste controale se fac, de multe ori, ca exces de zel cu damf politico-populist (supracontroale pe produse turcești, ca răspuns la blocarea importurilor de berbecuți). În ceea ce privește produsele importate de la mare distanță trebuie să nu uităm că ele sunt „îmbibate în petrol”, ca urmare a consumului făcut pentru transportul lor. Care este noima să importăm cartofi din Peru? Ceapă din China? Pe relație intracomunitară, produsele sunt verificate în baza unui plan de control al reziduurilor și orice neregulă se raportează, iar produsele se retrag de la raft (uneori exagerat – vezi cazul castraveților cu E.Coli în Germania– o mega prostie!)

Citește și:

Frauda alimentară, o obișnuință

– Orice gospodină o ține sus și tare cu produse „de la țăran”. Dar multe din produsele de la tarabe sunt din import. Ce și cum alegi?

– Aici, chestiunea trasabilității e sfântă. De ce credeți că nu vrea nimeni să respecte princiipiile care îți permit să refaci traseul alimentului / produsului până la origine? Pentru că frauda alimentară, în această situație, este motivată de frauda financiară. Da, vânzatorii cu aspect de țăran din piețele tradiționale sau agroalimentare sunt, în realitate, niște zilieri puși de un intermediar evazionist cuplat la mafia piețelor. Aceasta este fraudă! Alimentară! Este insuficient pedepsită de legile din România, cu poțential uriaș de afectare a sănătății consumatorului și pentru finanțare de activități ilegale în lanț, toate cu evaziune fiscală (comerț la negru cu animale, înlocuiri de specie, etichetare insuficientă sau eronată, niciun examen de laborator, nicio examinare a animalelor, etc). (…)Cu toate acestea, în România mai există producători autohtoni. Calea până la ei și relația cu aceștia trebuie să îmbrace valențe aparte în cazul produselor autentice, produse în cantitate mică și de obicei mai scumpe.

Citește și:

Etichetele ne bagă „în ceață”

– Haideți să vorbim despre etichetele produselor. Ce ar trebui să aibă scris pe ele? Ce să eviți?

– Eticheta nutrițională, intrată în vigoare de la sfârșitul anului 2015 în România, obligă producătorii să comunice, prin etichetă, compoziția nutrițională a produsului. Datele sunt detaliate și în multe cazuri oamenii nu înțeleg ce e cu toate cifrele acelea (asta dacă au vedere de șoim ca să le poată citi). Unul din grupurile cele mai vulnerabile (seniorii) este adesea și cel mai expus, sensibil și interesat de traducerea acestor etichete, de înțelegerea și armonizarea lor cu informațiile primite de la medic.(…) Pentru cealaltă grupă vulnerabilă (copiii) în puține cazuri școala sau părinții pot să stăvilească dorința lor de a consuma produse cu conținut ridicat de zaharuri. – Mie, informațiile de pe etichetă, mi se par alambicate… – Pentru un om educat, corelarea informațiilor de pe etichetă cu catitatea ingerată și cu „doza maxim admisă” este aproape imposibilă. Rămâne doar valoarea energetică. Ca o varabilă importantă, însă, biologia nu e matematică: pentru ca 1+1 să facă 2 trebuie luate în considerare o mulțime de variabile. Simpla contabilitate a caloriilor nu este suficientă.

– Tot auzim că E-urile sunt posibil periculoase. De ce sunt folosite?

– Temerea consumatorilor referitor la E-uri este pe deplin justificată. Impactul acestora asupra sănătății umane este puțin studiat pentru multe din ele. De asemenea, modul în care acționează împreună, pentru multe din aceste substanțe nu a fost cercetat. Un adevăr este și acela că în categoria E-urilor intră și substanțe utilizate în industria alimentară dintodeauna. Ca pentru orice pe lumea asta, cea mai bună abordare este echilibrul și evitarea acelor alimente care conțin substanțe cu care nu suntem familiarizați. E-urile sunt, de cele mai multe ori, coloranți, agenți de afâ- nare sau antiaglutinare. Prezența lor în alimente, la multe din ele, este dictată tocmai de preferința consumatorului cu privire la culoarea, consistența, aspectul etc. unui produs. Exemplu: sedimentarea sau aglutinarea sunt împiedicate prin adăugare de gumă de guar etc.

La otravă, „contează doza”!

-De ce nu sunt interzise cele rele?

-Sunt substanțe nocive în listele cu Euri, însă pentru toate substanțele din lume unul din factorii care influențează nocivitatea lor este DOZA! Putem să ne ponderăm și, încet, să renunțăm la anumite derapaje. Îți dau un exemplu: iaurtul este lichid în forma lui normală, nu cremă, și sedimentează cu exprimarea unui lichid la suprafață. Dacă nu ne place că face asta, atunci ….guma de xantan e soluția. Apoi, să știi că pe fondul cunoașterii limitate, mulți impostori exagerează și atribuie rol de otravă unor E-uri. De fiecare dată când suspiciunile sunt justificate, EFSA (European Food Safety Authority, n.r.) verifică la sânge și avertizează sau elimină substanțele nocive. Cel mai bine e să fii precaut și să le eviți.

-Ce-și cumpără un medic veterinar, expert în alimentație publică și siguranța alimentelor, de la supermarket?

– Trebuie să recunosc că, pentru mine, supermarketul nu este prima opțiune. Este adevă- rat că devine opțiunea de urgență atunci când nu am ajuns la piață să cumpăr fructe, legume, brânză – pe care o cumpăr de la aceeași persoană de vreo 7-8 ani, uneori pește și carne de oaie. Fiindcă uneori gătesc – cam 2-3 zile pe săptămână – sunt destul de pretențios în ceea ce înseamnă ingrediente. De exemplu, singurul orez acceptabil îl cumpăr de la magazinul unui pakistanez din Drumul Taberei – la sac de 5 kilograme, mălai cumpăr de la piața tradițională – se strică repede, dar asta e, uleiul de măsline îl aduc din Grecia, din concediu, direct de la Dimitrios – producătorul. În general, regulile de selecție pe care le aplic celor care furnizează alimente familiei mele sunt de bun simț. Ele țin de echilibru. Cred în conceptul de piață locală, de marfă de sezon, de produse tradiționale autentice.

„Conceptul bio e mai mult marketing, din cauza naturii umane”

-De vreo 10 ani încoace am dat în mania „bio”. Ce înseamnă, în adevăratul sens al noțiunii, „bio”? Când un produs este „bio” și când nu?

– Lucrurile au fețe multiple. De exemplu, producătorii de bio care cumpără furaje, aditivi, premixuri pe persoană fizică sau au apărut chiar aditivi și premixuri bio, pesticide bio. Este un concept pe care România încă îl poate aplica „pe bune” dacă natura umană nu ne-ar împinge mai degrabă către înșelăciune. Conceptul este din ce în ce mai mult doar un instrument de marketing, o poveste pentru care oamenii sunt dispuși să plătescă cu 30-80% mai mult. Eu nu, deocamdată. „Sistemul îi urăște pe cei care reclamă”

– Se mai poate face agricultură ca pe vremea bunicii?

– Animale crescute doar cu iarbă în sistem intensiv, nu se poate! Se poate, însă, să recuperăm crescătorii / cultivatorii adevărați, să încurajăm și să dezvoltăm relația comercială directă cu producătorii. Un producător pe care îl cunoști, te va păcăli mult mai greu, pentru că știe că produsul ajunge pe masa ta. Trebuie promovate și susținute toate inițiativele care asigură un traseu scurt și corect al produsului din fermă până în farfurie. Asta este produsul românesc pe care îl vrea toata lumea.

– Luna trecută, o colega de-a mea, a mâncat brânză „made in România” și i s-a făcut rău. Cum te ferești tu și cum îi ferești pe alții de produsele alterate?

– Nu prea ai cum. Sistemul actual de control pe siguranța alimentelor îi urăște pe cei care reclamă. Afară, ăștia sunt cei pe care îi caută toată lumea, pentru că ei sunt măsura în care programele tale sunt de folos.

Parteneri