Atașament, o stare care îți creează brusc o anumită imagine. La ce te gândești când auzi prima dată cuvântul atașament? Sau la cine?
Unii oameni sunt dependenți de alții. Unii dezvoltă relațiile toxice, tocmai fiindcă nu se pot delimita de relație. Cât de păguboase sunt aceste legături?
Cu originea în psihanaliză, stilurile de atașament reprezintă o întreagă teorie și o abordare psihoterapeutică care a devenit și o metodă practică pe care o poți folosi cu precădere pentru rezolvarea problemelor în relații și creșterea încrederii de sine.
În opinia psihologului Angela Nuţu, stilul nostru de atașament ne influențează și ne afectează viața emoțională în întregime, de la alegerea partenerului nostru, a prietenilor, a grupului social, până la la cât de bine progresează relațiile noastre cu ei și, din păcate, cum se termină.
De aceea recunoașterea modelului nostru de atașament ne poate ajuta să înțelegem punctele forte și vulnerabilitățile noastre în orice tip relație vrem să construim, să menținem sau să creștem.
Stilul de atașament este stabilit în perioada timpurie a copilăriei și continuă să funcționeze ca un model pentru relațiile pe care le dezvoltăm și la vârsta adultă.
Cum se creează stilul de atașament?
Mai mult decât atât, stilul de atașament se referă la necesitatea copilului de a crea o relație de atașament, de siguranță, cu persoanele cele mai apropiate, de obicei cu figura maternă și cu cea paternă, sau cu a persoanelor care substituie aceste poziții, cum sunt bunicii, frații mai mari sau educatorii.
“Pentru a simplica și a explica mai ușor, mă voi referi în continuare la figura maternă, care este în cele mai multe cazuri figura centrală în primii ani de viață ai copilului. În momentul în care ne naștem, avem acest instict intrinsec, această nevoie profundă de a ne simți în siguranță, de a fi protejați și iubiți. Nevoia de siguranță, cu care venim pe lume este aceea care ne asigură supraviețuirea, iar atașamentul este o structură afectivă care se dezvoltă în scopul protecției copilului. Prima relație pe care o vom consolida și care ne va influența primele trăiri și contactul cu lumea este, evident, cea cu mama. Toate comportamentele de atașament se structurează în relația mamă-copil”, explică psihologul Angela Nuţu, vicepreşedintele Asociaţiei Române de Hipnoză.
Totodată, până în momentul în care va apărea limbajul ca sursă de comunicare, copilul va răspunde și va interacționa cu cei din jurul său exact așa cum mama sa se manifestă și comunică cu el (gesturi de afectivitate, de iubire și de siguranță pe care mama le oferă sau nu); iar stilul de atașament se stabilește exact în funcție de această relație pe care mama o poate construi conștient cu pruncul ei și atașamentul pe care copilul îl dezvoltă față de mama sa.
“Stilul de atașament pe care îl dezvoltă bebelușul va fi piatra de temelie în toate relațiile, și va persista în toate tiparele comportamentale pe care le va avea pe parcursul vieții. Pentru a putea modifica, schimba acest model va fi nevoie de multă conștientizare și muncă asiduă de transformare interioară pentru a interveni în ce s-a format în copilăria noastră primară. Stilul de atașament se formează până în jurul vârstei de 1 an, practic în primul an de viață bebelușul capată deja un tipar comportamental, care va fi ca o amprentă personală pe care o va pune în toate interacțiunile sale interumane pe tot parcursul vieții. Avem în principal două mari categori de stiluri de atașament: cel sigur și cel nesigur”, declară psihologul.
Cele 4 stiluri de ataşament
Specialistul afirmă că, atât în literatura de specialitate, dar mai ales în practică, există 4 stiluri de ataşament, după cum urmează: stilul de ataşament sigur, nesigur, nesigur rezistent, nesigur anxios (evitant)
Stilul de atașament sigur. Stilul de atașament ține de două condiții importante: de proximitate și de disponibilitatea afectivă. Asta presupune că bebelușul se simte în siguranță, se poate baza că figurile importante din viața sa sunt lângă el în orice moment și că pe lângă nevoile de bază (somn, hrană) primește și afectivitate. “Copiii cu un stil de atașament sigur îl văd pe părintele lor ca pe o bază sigură de unde se pot aventura și explora independent lumea. La maturitate, pattern-ul securizat se reflectă în comportamentul copilului prin conduită, autonomie, siguranță, încredere în relația cu alți adulți. Copilul devine astfel un adult sigur care are o relație similară cu partenerul său romantic, simțindu-se în siguranță și conectat, permițându-și atât lui cât și partenerul lui să se miște liber”, explică psihologul Angela Nuţu.
Stilul de atașament nesigur. În stilul de atașament nesigur întâlnim două tendințe majore: stiul nesigur rezistent și stilul nesigur anxios.
Stilul nesigur rezistent este cel în care copilul are încredere în persoana care-l îngrijește, însă devine dependent de aceasta și se manifestă față de ceilalți rece, indiferent. O caracteristică foarte importantă a acestui stil este focalizarea pe o singură persoană și lipsa de curiozitate și interes pentru alte persoane aflate în jurul său. “Copilul nu știe dacă acea persoană pe care are toată atenția concentrată este disponibilă întotdeauna pentru el. De multe ori, în această categorie găsim copiii care în fragedă pruncie, în mod conștient sau doar ca formă de a convinge copilul să facă anumite acțiuni, au fost amenințați de părinți cu abandonul. “Dacă nu vii acum cu mine, te las aici!”, “ dacă nu mănânci tot, vei rămâne acasă!”, pot lăsa urme mai adânci în dezvoltarea emoțională a copilului decât s-ar aștepta mulți dintre părinții care doar speră că așa vor reuși să convingă mai ușor copilul să cedeze. La maturitate, pattern-ul nesigur rezistent este caracterizat de un comportament ezitant, de anxietate în relația cu ceilalți”, declară psihologul Angela Nuţu.
Stilul nesigur anxios (evitant) diferă de cel rezistent prin faptul că aici copilul este în continuare dependent de o figură maternă (în cele mai multe cazuri), însă reacționează de fiecare dată când mama nu este în preajma. “Copilul anxios se teme, nu are încredere în alte persoane, are crize de anxietate atunci când figura centrală din viața sa nu este în jur pentru a-l proteja. Este tipul dornic de atenție în permanență, dependent de afecțiune. La maturitate, pattern-ul anxios-evitant este caracterizat prin comportament de explorare, non-implicare afectivă, acceptarea cu ușurință a separării de adultul investit afectiv și în același timp acceptarea persoanelor necunoscute”, este de părere specialistul.
Pe lângă cel rezistent și evitant, stilul nesigur poate fi și ambivalent, model comportamental caracterizat prin comportamente și atitudini contradictorii. Aici încadrăm copiii care acum râd și sunt fericiți, după care pot fi imediat furioși și încep să plângă. La maturitate, pattern-ul nesigur ambivalent caracterizat în continuare prin atitudini condradictorii dar și conflictuale.
Cum ne protejăm copiii, ţinând cont de stilurile de ataşament?
Dacă un copil are certitudinea că este protejat în orice moment al existenței sale, dacă se simte în siguranță, dacă se simte iubit și dorit, el va fi mai puțin înclinat să dezvolte sentimente de teamă în relația cu ceilalți, dezvoltându-se cu mai multă încredere de sine și în ceilalți.
Dezvoltarea încrederii se construiește în perioada copilăriei și adolescenței și orice tipar comportamental care se formează în acești ani tinde să persiste relativ neschimbat pe tot parcursul vieții.
Tipurile de atașament ale adulților sunt reflectări relative similar și corecte ale experiențelor affective din copilărie.
Stilul de atașament este transgenerațional, el se transmite de la părinte la copil.
“Indiferent de tipul de atașament cu care ai ajuns la maturitate, dacă alegi să fii un adult asumat, conștient și cu dorință de evoluție, poți schimba acest model comportamental. Acest proces de transformare solicită mult efort și muncă depusă de autocunoaștere, înțelegere, acceptare și schimbare. Este un drum lung, dar este singurul posibil dacă îți dorești să trăiești cu mai multă încredere de sine, liniște, bucurie și iubire. Dacă îți dorești și mai mult, acum este cel mai bun moment să-ți întorci privirea dinspre exterior spre interior, să ai curaj să privești în ochi copilul rănit care încă suferă în interiorul tău, să-i oferi iubirea, încrederea și siguranța de care are nevoie”, conchide psihologul Angela Nuţu, vicepreşedintele Asociaţiei Române de Hipnoză.
