Traumele copilariei in viziunea Andreei Raicu. In ultima vreme cred ca ai auzit tot mai des vorbindu-se despre traumele sau ranile copilariei. Indiferent ca mergi la psiholog, citesti un articol sau vorbesti cu diversi prieteni, iti ajunge la urechi intr-un fel sau altul aceasta tema.
Mi-aduc aminte ca eu una am auzit despre traumele copilariei in urma cu foarte multi ani, cand am inceput sedintele de psihoterapie.
Intotdeauna m-am gandit ca eu nu am asa ceva. Am fost crescuta intr-o familie linistita, in care se vorbea frumos, nu aveam pe nimeni care sa isi piarda controlul din cauza alcoolului, sa ma certe sau sa ma agreseze verbal sau fizic. Nu am fost abuzata, parintii mei au ramas impreuna si am trait intr-o casa fara scandaluri sau lucruri iesite din comun, asa cum vedem la alte familii.
Cumva m-am considerat norocoasa si fericita pentru ca nu fusesem atinsa de nicio trauma in perioada copilariei, pe care sa o tarasc dupa mine.
Am crescut si am inceput sa am tot felul de reactii, nefiresti uneori, care afisau o sensibilitate poate exagerata fata de unele situatii. A trecut timpul si intensitatea reactiilor a inceput sa se accentueze fara sa am capacitatea sa le controlez, chiar daca in timp am ajuns sa realizez ca nu erau normale. Era parca ceva peste puterile mele. Chiar ajungeam sa aleg situatii care stiam ca imi fac rau, sa stau in ele indiferent ca erau relatii toxice sau prietenii nepotrivite – doar pentru ca imi erau confortabile.
Rana abandonului
In copilarie, mama era mai mereu plecata. Serviciul ei o tinea departe de casa fiind insotitoare de zbor, meserie de altfel foarte cautata in perioada comunismului, pentru ca avea acces la dulciuri si alte produse care la noi nu existau. Mereu ma bucura cu surprize dulci. Insa plecarile ei si faptul ca nu a stiut cum sa imi explice situatia m-au facut sa ma simt abandonata, fara realizez nicio secunda acest lucru.
Rana de respingere
Orice parinte isi doreste sa aiba copilul cel mai bun, cu rezulatele cele mai bune, atat la scoala cat si in tot ceea ce face, sa fie cel mai destept, cel mai cel. La fel si parintii mei, care ma certau de fiecare data cand ceva nu era cum ar fi trebuit sa fie. Am avut senzatia ca trebuie sa fac constant ceva ca sa merit, ca sa fiu acceptata si iubita, lucru cu care ma lupt si in ziua de azi. Si daca simteam ca nu reusesc sa le intru in gratii, preferam sa ma inchid in mine, sa dau bir cu fugitii si sa ma prefac ca nu imi pasa, ca nu am nevoie de aprecierea si dragostea nimanui.
Citeste continuarea pe andreearaicu.ro
