Din cuprinsul articolului
Ziarele sunt pline de anunțuri de angajare în străinătate pentru infirmierele și asistentele specializate în îngrijirea bătrânilor. În timp ce forța de muncă specializată pleacă pe bani mulți în Occident, în țară, bătrânii noștri sunt lăsați de izbeliște. Statul nu-i ajută, iar societatea, cu mici excepții, și-a întors fața de la ei
Dana Lascu
În ultimul concediu am cunoscut un cuplu de vârstnici englezi ieșiți la pensie de vreo 10 ani. Se relaxau la un pahar de vin, pe terasa unui restaurant de pe o insulă grecească. Se mutaseră pe insula în cauză imediat după ieșirea la pensie, își cumpăraseră o căsută fără pretenții, iar seară de seară luau masa la restaurant. Ba chiar mergeau săptămânal la masaj și hidroterapie, iar o dată la trei luni la consult medical. Totul și-l permiteau din pensiile pe care le primeau după o viață de muncă. În Anglia, dacă tot am dat exemplul acesta, bătrânii ca ei sunt mai mulțumiți de viață decât tinerii, după cum arată un barometru recent al Eurostat. Pensia medie lunară în Anglia e undeva pe la echivalentul a 5.000 de lei. Nu-i de mirare că duc o viață relaxată și fără griji la care pensionarii noștri nu îndrăznesc să spere. În România pensia medie în august a fost, potrivit Casei Naționale de Pensii Publice, de 930 de lei. Românii au, de altfel, printre cele mai mici pensii din Europa. Din banii ăștia un pensionar abia-și poate plăti întreținerea și utilitățile, și poate-i mai rămâne ceva de mâncare. Nici vorbă măcar de vreo excursie prin străinătățuri.
Atunci când vine boala
Problema este că, din acest motiv, în țara noastră, ieșirea din viața activă aduce cu sine, în mult prea multe cazuri, și deteriorarea stării de sănătate. Același barometru al Eurostat arăta că românii au cea mai scăzută speranță medie de viață la naștere din toată Uniunea Europeană. Spre exemplu, femeile de 65 de ani au o speranță de viață de 17,2 ani, însă numai 5 ani din aceștia sunt, în medie, fără probleme medicale. Adică, statistic, între 70 și 82,2 ani, atât femeile cât și bărbații, se vor chinui cu bolile și dizabilitățile. Mulți dintre ei rămân singuri pe lume și n-are cine să le poarte grija, iar cei care au familie ajung să depindă de ajutorul acesteia din toate punctele de vedere. Logic, o soluție normală ar fi mutarea într-un cămin de bătrâni, unde aceștia să aibă toate facilitățile: să fie supravegheați medical, îngrijiți de personal calificat și să aibă loc de socializare cu alte persoane de vârsta lor. Din păcate, practica ne omoară, cum spune proverbul.
27.5% dintre vârstnicii români de peste 65 de ani (aproape 900.000 de persoane) trăiesc în sărăcie extremă, față de o medie europeană de 7%. Dintre ei, unul din cinci are nevoie de servicii de îngrijire la domiciliu, dar doar 0.23% dintre aceștia beneficiază de ele.
Prea puține cămine, prea mulți bătrâni bolnavi
Potrivit datelor de la Ministerul Muncii, în prezent, în România funcționează puțin peste 100 de cămine de stat pentru persoane vârstnice, cu o capacitate totală de 6.839 de locuri, aflate în subordinea sau coordonarea autorităților publice locale. Li se adaugă vreo 80 de cămine private, cu o capacitate totală de circa 3.200 locuri, administrate, multe dintre ele, de organizații neguvernamentale. Mult prea puțin dacă însumăm, spre exemplu, doar pacienții cu două din cele mai problematice boli ale bătrâneții: Alzheimer și Parkinson. În țara noastră, diagnosticați cu Alzheimer sunt în jur de 35.000 de oameni, deși Societatea Română pentru Alzheimer estimeză că numărul real de cazuri este undeva în jurul a 200.000. Cu Parkinson, avem în jur de 72.000 de români. Ambele boli sunt dizabilitante și presupun, de la un anumit stadiu, îngrijire permanente și supraveghere medicală continuă, pe care nu le-o pot oferi familiile, acasă, decât cu costuri foarte mari. Un calcul simplu ne arată că nici măcar pentru o cincime din acești bătrâni nu sunt locuri în căminele de stat sau private, la un loc.
