Râsul e amuzant, dar zicala populară conform căreia poți muri de râs este cât se poate de adevărată! Expresia este, cel mai probabil, strâns legată de senzația de sufocare pe care o ai atunci când, de câteva minute bune, nu îți mai poți stăpâni râsul și ajungi în situația în care nu mai ai aer.
Îți dau lacrimile și apare un moment când unii dintre noi intră în panică. Cel mai adesea, această panică ne oprește din râs…, dar ne salvează şi viața!
Ce credeți că presupune râsul? O mișcarea a diafragmei, un expir al aerului din plămâni sau o mobilizare a corzilor vocale?
De fapt, toate acestea constituie elemente ale râsului: mobilizarea pe verticală a muşchiului diafragm alături de contracția drepților abdominali provoacă expulzia aerului din plămâni, care trece peste corzile vocale și declanșează hohotele de ras.
Și ce se întâmplă în plămânii noștri într-o astfel de situație? Pentru că expirul și inspirul se fac foarte rapid, iar cavitatea pulmonară nu este suficient de mult timp în distensie maximă, nu mai au loc cum trebuie schimburile gazoase, astfel că apare hiperoxigenarea pulmonară.
Prin urmare, atunci când avem hiperventilaţie cu hiperoxigenare la nivelul plămânului se declanșează hipoxia cerebrală, adică, în mod paradoxal, datorită vasoconstricţiei induse de bioxidul de carbon și de suprimarea efectului Borr, creierul primește din ce în ce mai puțin oxigen.
Hipoxia cerebrală duce la leșin, care în sine poate implica, prin cădere, o accidentare a fatală a persoanei, însă celelalte au o acțiune potențial letală mult mai directă decât hipoxia.
Ruperea, prin mișcările bruște ce însoțesc râsul, a bulbului rahidian sau a punții, niște structuri nervoase foarte delicate, din care pleacă măduva spinării sau declanșarea spasmului gelastic pot provoca, în egală măsură, decesul persoanei care „nu mai poate de râs”.
