Acestea sunt SEMNELE care arată că un copil NU AUDE BINE. Ce e de făcut în funcție de cauza deficienței de auz

Copiii mai măricei se pot alege cu deficiențe de auz din cauza otitelor repetate
Acestea sunt SEMNELE care arată că un copil NU AUDE BINE. Ce e de făcut în funcție de cauza deficienței de auz

Auzul se poate pierde în orice moment din viaţă: în copilărie, adolescenţă sau mai târziu. Când victimele sunt copiii, depistarea timpurie înseamnă şi şanse mari de recuperare.

Medicina modernă oferă o mulţime de tratamente pentru deficienţele de auz ale copiilor. De la aparate performante, care permit „protezarea resturilor de auz”, până la implantul cohlear, care poate face dintr-un copil sortit tăcerii, un om  normal. Toate sunt disponibile şi în România. Pentru a putea fi folosite însă, este esenţial ca suferinţa auditivă să fie depistată cât mai repede după naştere.

100 de copii cu surditate profundă

În fiecare an, în România, se nasc în medie 100 de copii care suferă de surditate profundă. La aceste cifre se adaugă şi cazurile în care auzul este parţial afectat. Pentru cei mai mulţi dintre aceşti copii sunt şanse mari să se facă bine. Cu o condiţie: să fie trataţi din timp. Altfel au toate şansele să devină surdo-muţi. În acelaşi studiu, s-a mai stabilit o cifră îngrijorătoare: în România sunt între 1,8 şi 2 milioane de persoane cu hipoacuzie de diverse grade, ceea ce nu înseamnă însă surditate completă.

Diagnosticul se pune după vârsta de un an

Chiar dacă se face depistarea precoce a unei probleme de auz, nu se poate cuantifica cu exactitate pragul auditiv al copilului în primul an de viaţă. Medicul stabileşte, cu ajutorul aparaturii, dacă auzul copilului este în limite normale. Cum funcţionează mecanismul care “luminează” medicul? În momentul în care sunt funcţionale, celulele care produc influxul nervos din urechea internă, care fac posibil auzul, emit nişte sunete de intensitate foarte slabă. Tocmai aceste sunete sunt captate de aparatele de oto-emisiuni. Copilul cu probleme poate avea deficienţe minore sau o pierderea totală a simţului auditiv. El va trebui urmărit până la vârsta de un an, când medicii vor putea stabili exact în ce măsură auzul a fost afectat.

Atenţie la semne!

Cum aparatura care permite identificarea timpurie a problemelor de auz se găseşte în foarte puţine locuri din ţară, părinţii sunt cei care trebuie să fie atenţi la modul în care copilul se comportă. Medicii oferă câteva sfaturi:

 

– Auzul copilului poate fi testat încă din primele luni de viaţă. Dacă se produce un zgomot puternic în cameră, micuţul tău ar trebui să tresară sau să se trezească din somn. Dacă n-o face, ar putea avea o problema!

– După 4-6 luni, micuţul ar trebui să intoarca capul spre locul de producere a sunetelor.

– În mod normal, la 9-12 luni, copilul începe să articuleze cuvintele, să spună “ma-ma”, “ta-ta”, “pa-pa”. Un copil cu problme de auz nu va scoate sunete, ci ţipete.

– După vârsta de un an, copilul ar trebui să înceapă să imite. Când îi ceri “Arată-mi urechea ! “, prin imitaţie ar trebui să arate urechea, semn că a înţeles ce i se cere.

Mecanismul care ne permite să auzim

Sunetul este codificat la nivelul urechii interne apoi este transmis prin nervi la nivelul centrilor auditivi superiori, în final ajunge la nivelul creierului care decodifică informaţia recepţionata din periferie. Anumite zone din creier analizează şi asociează un anume cod cu o anume frecvenţă. Copilul învaţă tocmai prin asociere să spună “ma-ma”, ajungând să realizeze în aria corticală imaginea de mamă. Dacă un copil, până la vîrsta de 5-6 ani, maxim 7 ani, nu are acest influx de la ureche, zona corticală va fi invadată de alte arii corticale responsabile de integraraea altor simţuri, precum văzul sau simţul tactil (creierul este un organ cu o plasticitate enormă, se adaptează cu foarte mare uşurinţă). Chiar dacă i se va pune un implant cohlear la această vârstă, un copil va avea un beneficiu limitat în înţelegerea vorbirii şi în comunicarea orală. Copilul va auzi sunete casnice, de avertizare (claxon, sonerie, alarmă, telefon), dar un va putea să înţeleagă cuvintele. În situaţia în care surditatea apare după vârsta de 5-6 ani, performanţele unui implant cohlear sunt încurajatoare dacă nu a trecut prea mult timp de la pierderea auzului.

Ce cauzează deficienţele de auz

Jumatate din hipoacuziile cu care copiii se nasc sunt genetice. Alte cauze care conduc la hipoacuzii sunt cele dobandite, precum: infecţiile bacteriene şi virale, traumatismele în zona capului, tratamentele cu aşa zise medicamente ototoxice, precum Streptomicina, Gentamicina, Kanamicina. Otitele cronice pot afecta şi ele auzul, în diverse grade de severitate.

În funcţie de gradul pierderii auditive, problemele sociale ale persoanei respective sunt mai mari sau mai mici. În multe situatii hipoacuzicul nu va mai percepe corect cuvântul auzit, ajungând să facă confuzii între cuvinte sau să le omita.

Tratamente posibile

În funcţie de tipul hipoacuziei şi a bolii în cauză, surditatea beneficiază de mai multe alternative de tratament. Pacienţii care au de exemplu otite medii cronice, rebele la tratamentul medical şi chirurgical sau cei care au lipsă a urechii medii sau externe, beneficiaza de o proteza cu ancoraj osos (prescurtat BAHA-bone anchored hearing aid), al carei rol este acela de a transmite sunetele amplificate direct de la urechea internă, ocolind urechea externă şi medie.

Implantul cohlear

Este un domeniu în care se fac cercetări de 30-35 de ani, iar de 18 ani se aplică efectiv, de la an la an tehnologia îmbunătăţindu-se. De la implantul analog s-a ajung la cel digital. Acum, în România, un implant cohlear costă 20.000 de euro, o mică parte din cei care au nevoie de el primindu-l gratuit, prin programul Ministerului Sănătăţii. Din pacate, aceasta suma acoperă doar costul dispozitivului ce va fi implantat, nicidecum costurile adiacente, precum explorari, intervenţie chirurgicală, reglajul implantului sau exerciţiile logopedice. Ce prespune mai exact acest implant cohlear? Printr-o intervenţie chirugicală complicată, se plasează o spira cu mai mulţi electrozi de contact, în interiorul urechii interne (în cohlee mai exact). Electrozii vor stimula direct nervul auditiv, prin curenţi electrici slabi, ce nu prezintă un pericol pentru ţesuturile din jur, transmiţând astfel informaţia sonoră codificată la exterior de către procesorul de vorbire. Dezavantajul implantului este faptul că distruge urechea internă.

 

Când se recomandă

 

Există vârste foarte stricte la care implantul trebuie pus. În Canada, vârsta ideală este între 1 an şi 2 ani. În alte ţări occidentale se admit implanturile făcute între 1 şi 3 ani. Literatura de specialitate menţionează şi situaţii în care operaţiile au fost făcute  la vârste foarte mici (6, 8 luni). Majoritatea specialiştilor nu sunt însă de acord cu ele, pentru că până la un an nu se poate spune sigur gradul de afectare al simţului auditiv. În situaţia în care micuţul aude câtuşi de puţin (are nişte resturi de auz), medicii afirmă că acestea trebuie întotdeauna exploatate prin protezare adecvată şi nu neapărat prin metode scumpe şi “distructive” pentru ureche, cum este implantul cohlear. Protezele potrivite vor face posibilă perceperea de către copil a sunetelor ambientale şi ale vorbirii iar exercitiile de logopedie vor permite copilului dezvoltarea limbajului.

Explorări medicale şi medicii implicaţi

Pe lângă costul implantului, foarte scumpe sunt şi explorărilor medicale, care spun specialiştilor mai exact ce se întâmplă cu auzul copilului, dacă nu cumva o boală psihică (autismul sau “surditatea psihică”) este responsabilă de un comportament anormal. Aceste explorări costisitoare nu sunt acoperite în totalitate din fondurile alocate programelor de implant cohlear.

Pentru depistarea nivelului exact de surditate şi stabilirea indicaţiei de implant cohlear, sunt necesare consulturi medicale interdisciplinare. Primul care intră în contact cu copilul şi familia lui este audiologul, care constată dacă este vorba de o surditate care nu poate fi recuperată prin alceva decât implant. Urmează logopedul, care încearcă să-l înveţe pe copil să vorbească şi constată dacă micuţul are un comportament de surd. Mai participă şi chirurugul ORL, care apreciaza dacă intervenţia poate fi facută. Urmează radiologul, răspunzător de partea de imagistică, care stabileşte dacă urechea internă este sau nu normală, şi dacă implantul se poate face, şi neurologul care trebuie să spună dacă intervin şi leziuni de tip neurologic. În stabilirea indicaţiei adecvate ar trebui să se implice şi psihologul, care face o evaluare a coeficientului de dezvoltare psihică. Nu în ultimul rând are un cuvânt de spus şi anestezistul, de regulă în implantul cohlear anesteziile făcându-se timp de 3-4 ore, unor copii care au între 10 şi 14 kg. În unele cazuri surditatea este asociată şi cu alte malformaţii, cardiace, pulmonare, hepatice, renale, care pot pune probleme anesteziologice.

Horoscopul zilei - Evenimentul zilei - evz.ro
comentarii pe aceasta pagina postate direct pe Facebook

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *